Trei săptămâni de izolare

Am invătat de curând un cuvânt nou în franceză: confinement. Adică izolare. Nu-l stiam. În dicționar mai scrie și detenție sau captivitate, ceea ce nu este chiar departe ce trăim acum. Luni intrăm în a patra săptămană de confinare (căci iată, termenul există și în română), de când suntem confinați la domiciliu și nu putem ieși decât pentru muncă, cumpărături, doctor sau alte treburi foarte importante. Trei săptămani încheiate de când timpul parcă s-a oprit în loc, de când viața noastră zilnică nu mai e nimic din cea care a fost. Vorbim deja despre “inainte de pandemie”, cu delimitare foarte clară în timp, sau ne imaginăm optimiști ce o să facem “după pandemie”, asta în cazul în care avem curajul să ne facem planuri. Numai că nu prea știm exact când o să fie “după pandemie”, nici cum o să fie, nici ce impact o să aibe toată această criză asupra vieților noastre. Știu, nu sunt prea optimistă. Unii poate sunt. Sunt genul de om care nu poate funcționa fără o rutină, fără o ordine în activităti. Deci e clar, confinarea asta mie nu-mi cade prea bine.  
  


Sunt trei săptămani încheiate de când școlile și creșele sunt închise în Franța. Pentru copii o bucurie, desigur. Pentru noi părintii.... Ei bine, pentru noi  părintii circulă o glumiță pe internet, cică dacă școlile mai stau mult închise părintii vor descoperi ei vaccinul înaintea cercetătorilor. Firește pe de o parte e bine, petrecem mai mult timp împreună și suntem mai aproape unii de alții. Pe de altă însă este cam imposibil să ai o clipă de liniște cu doi copiii mici lângă tine, d-apăi activităti mai complexe, gen lucru de acasă. Auzi și tu! 
  
“Inainte de pandemie” Erika mergea la școală. Da, la școală, aici grădinița este considerată școală, invătămantul obligatoriu începe în anul în care copilul împlinește 3 ani cu grupa mică. Nu e pe vrute, nici pe ne-vrute, toți copiii merg și gata. E drept că unii copii născuti la început de an sunt mai norocoși, la 1 septembrie când începe aici școala, au peste 3 ani și jumate, în timp ce alții mai ghinioniști, născuti la sfârșit de an, nu au nici măcar 3 ani împliniți. Așa a fost cazul Erikăi, a mers la școală la 2 ani și 8 luni, cea mai micuță din clasă. Dar n-a fost bai, s-a descurcat destul de bine. De când scriam "pe vremuri" pe blog, Erika s-a transformat din bebelușul care era într-o adevărată fetiță. Este cuminte, sensibilă, iubitoare, generoasă. Un pic incăpătanată poate, are nevoie de timp în a cântări lucrurile, pentru a le accepta într-un final. Nu îi este ușor mereu să fie soră mai mare, mai ales că este ea la rându-i încă mică, dar se descurca destul de bine în cea mai mare parte a timpului. Școala a schimbat-o foarte mult, a devenit mult mai sociabilă, mai implicată și interesată de multe lucruri. Doar acomodarea la program complet a fost mai grea... Programul școlilor aici este 8h30-16h30, cu pauză între 11h30 și 13h30 când copiii mănancă, la cantină școlii sau acasă. Până la vacanță din decembrie Erika a mers la școală până la prânz. Cu greu și prin diverse combinații de incercări și metode (blânde, desigur!) am reușit, împreună cu invătătoarea și personalul auxiliar, să o determinăm să rămană de bună-voie și fără plâns până la 16h30. La mijloc de februarie când totul părea rezolvat și Erika încântată să facă siesta de după-masă cu colegii, a venit vacanța inter-semestrială, apoi o repriză de varicelă și uite așa și-a cam ieșit din ritm. Iar când să între înapoi în ritm, hop coronavirus și școli închise pe perioadă nedeterminată. Cum va fi ”după pandemie”? Destul de greu îmi imaginez. 
  
Daria vine și ea din urmă repede. Mult mai independentă, sprintenă, zglobie, zburdalnică, vrea parcă să o ajungă pe sora mai mare. Un berbec insistent, care care ține cu stăruintă la ceea ce vrea. “Inainte de pandemie” Daria mergea la creșă. Am început tot din septembrie, cu acomodare blandă și progresivă. De la juma' de oră cu mine alături am avansat ușor la o oră singură, două ore, trei și tot așa până am ajuns la programul dorit 9-16 anul acesta în ianuarie. Dar ce să vezi? A venit coronavirus și ne-a dat totul peste cap. Când creșa se va deschide, “după pandemie”, o vom lua probabil de la capăt.  
  
Acum stăm acasă. 
  

Am gasit un melc!

Fetele dau trezirea pe la 7h30. Imbrăcat, spălat, mic dejun, cafea (multa), urmate de diverse activităti în camera lor. Învățătoarea trimite elevilor teme de pus în practică pentru continuitatea pedagogica: jocuri pentru dezvoltarea limbajului, jocuri cu cifre, sau litere, inițiere în scris, idei de activităti creative, căci copiii nu trebuie să își iasă din ritm. Mai caut și eu pe internet, cu măsura firește, nu trebuie nici să îi solicităm prea tare, sau să băgăm cunoștințe cu polonicul în cap. S-a creat și un grup pe WhatsApp unde punem poze și video cu activitătile copiilor, ceea ce e foarte interesant căci ne putem inspira unii de la alții, dar și că micuții pot ține legătura cu colegii. Printre teme mai strecurăm și ceva joacă liberă prin casă, timp în care pregătesc ceva de mâncare (amandouă sunt foarte selective!), mai fac puțină ordine (desi uneori am impresia că numai asta fac, zău!) și alte treburi casnice esențiale. Pe la 11 ieșim afară. Bine că avem curte și că pandemia ne-a prins primăvara când nu e nici frig nici foarte cald. Joaca la nisip e preferata lor. Avem și tobogan, balansoar, biciclete, mingi, etc. Ne-a prins pandemia fără leagăn, iar acum toate magazinele de unde am putea lua sunt închise. La prânz mâncăm, iar după masă urmează siesta, care este esentială pentru bunul mers al lucrurilor. Apoi gustarea și apoi un pic de joacă în casă sau afară. Pe la 6 intrăm, cina, baia si în pat. Abia pe la 9 sunt în sfârșit liberă. Un duș, câteva pagini dintr-o carte, butonat Facebook pe telefon, timp cu soțul, ceva pe Neflix uneori și somn de voie. Ce să zic, am reușit și eu să văd vreo două mini-seriale în perioadă asta, plus să citesc ceva pagini, chiar sa finalizez o carte, ceea ce e mare lucru.

Și uite, am reușit chiar să mai scriu pe blog! 

Aveți grijă de voi! 

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută în București, cu domiciliul actual în Franța, pe Valea Loarei. Pasionată de natură, fotografie, călătorii, bucate și vinuri bune, pe blogullarisei.com scriu despre experiențele și viața de român în Franța, despre regiunea în care locuiesc, despre locurile interesante pe care le vizitez, mai aproape sau mai departe de casăl, despre hobby-urile și activitătile din timpul liber.

4 comentarii:

  1. Ce mari si frumoase s-au facut!Timpul trece atat de repede ca vei fi uimita de tot si toate.Sa fiti sanatosi si sa aveti parte numai de bine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumim, la fel! Trece foarte repede, am văzut poze, ce repede a crescut și Thea!

      Ștergere
  2. Eu trebuie sa recunosc ca sunt cam speriata de toata situatia asta. Noi locuim la bloc, dar avem posibilitatea sa mergem la tara cam o data pe saptamana (nu este nimeni in acelasi timp cu noi acolo) si ne prinde tare bine. Imi este tare dor de parinti si de bunica pe care o mai am si in acelasi timp ma tem pentru ei pentru ca noi mergem in continuare la servici. Copilul sta acasa, dar noi, parintii, mergem la servici si asta ma sperie. Multa sanatate!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Luana! Și scuze pt întârzierea cu care răspund. Sănătate multă și vouă! Sa fie bine!

      Ștergere