Gata primul an de grădiniță

Erika a terminat vinerea trecută grupa mica, primul ei an de grădiniță. Ca oricărui părinte, nu-mi vine a crede. Când a crescut gemotocul pe care îl plimbam noaptea prin casă pentru că nu voia să doarmă? Unde s-au scurs zilele când ieșeam la plimbare în căruțul grena? Când oare Erika noastră s-a transformat din bebeluș în fetița care este acum? Fetița brunetă cu ochi pătrunzători, sensibilă și uimitor înțelegătoare, cu care poți avea o discuție aproape la fel ca și cu un om mare? Desigur că timpul a trecut prea repede de parcă nici nu l-am observat. Și cu toate acestea, unde au încăput atâtea schimbări în toți acești 3 ani și jumătate? Schimbările ei, schimbările mele, ale noastre ale tuturor. Dacă stau bine să mă gândesc, aș putea trage o linie foarte bine definită între viață de dinainte de copii și cea de după aceștia, căci este clar că multe nu mai sunt la fel. Nu este neapătat vorba despre noi, căci noi pe undeva am rămas tot aceeași, cu plăcerile și visurile noastre cu tot. Dar simțirile, trăirile, preocupările și mai ales organizarea vieții de zi cu zi sunt total diferite. Părințeala este, cel puțin pentru mine, o experiență copleșitoare, ca nicio alta trăită până acum. Provocatoare în fiecare moment, îmi forțează fără încetare limitele să dau tot ce este mai bun din mine. Ca o călătorie inedită, îndrăzneată și intensă, cea mai aventuroasă dintre toate.  
  

Cum a fost acest prim an de grădiniță? Bun în mare parte, dificil pe alocuri și întrerupt când ne era lumea mai dragă de o pandemie neașteptată. Erika s-a dezvoltat incredibil de mult și de frumos în acest an, începând cu limbajul și vorbirea. Dacă anul trecut pe vremea aceasta nu vorbea decât foarte puțin, acum vorbește mult și destul de corect. Din păcate oricât mi-ar fi plăcut să fie altfel, copilul meu nu vorbește decât foarte puțin românește. Este o chestiune cu care m-am împăcat și pe care trebuie să o accept. Chiar dacă noi am vorbit exclusiv în română cu ea acasă de când s-a născut, mediul și școala își spun cuvântul. Si chiar dacă înțelege destul de bine limba română, ca orice copil bilingv, are preferințele ei. Iar preferata ei, poate pentru că îi vine mai ușor, este franceza. Asta este, m-am resemnat cu gândul. 

Apoi grădinița a ajutat-o foarte mult în ceea ce privește relaționarea cu alți copii. Nu este un copil mega-sociabil, nici eu nu sunt un om foarte sociabil, dar este în limite normale, îi place să se joace și să interacționeze cu alți copii, ba chiar și-a făcut și o prietenă cu care abia așteaptă să se vadă în fiecare zi. Activitățile făcute pe parcursul acestui an împreună cu învățătoarea și copiii i-au dezvoltat capacitatea de a gândi, i-au stimulat creativitatea. A devenit mai autonomă și a învățat o mulțime de lucruri noi. Au fost și momente dificile, în special din cauza programului lung, de la 8h30 la 16h30, dar împreună cu personalul am încercat să găsim soluții blânde și eficiente pentru a o ajuta să se adapteze. Am apreciat în acest sens răbdarea și implicarea tuturor celor de la grădiniță. Am început cu jumătăți de zi, am continuat cu program întreg, am revenit când am văzut că nu merge, ca în final Erika să ceara de la sine să mănânce de prânz și să doarmă la amiază împreună cu ceilalți copii.  
  
Grădinița în Franța este școală, nu învățământ preșcolar ca în România. Primul ciclu de învățământ obligatoriu în Franța, numit învățământ primar, este format din două părți: "école maternelle" care durează 3 ani, grădinița pe care o știm noi, urmată de "ecole élémentaire" în următorii 5 ani, școala primară de la noi, amândouă funcționând împreună, în aceeași instituție. Copiii merg la școală obligatoriu în anul în care împlinesc 3 ani. Nu mai devreme, nu mai târziu, nu când vor părinții să-i dea pe diverse considerente, ci fix în anul în care împlinesc 3 ani. Cei născuți la început de an sunt mai norocoși, căci în septembrie au 3 ani și ceva. Cei ca Erika, născuți la sfârșit de an, nu au 3 ani împliniți în septembrie. E un pic mai dificil pentru ei, dar prind rapid ritmul. Francezii au obiceiul să-și integreze copiii în colectivitate foarte devreme. Mamele își reiau serviciul foarte rapid după naștere, astfel că majoritatea copiilor merg la creșă sau la bonă înainte de 1 an. Bunicii sunt prezenți în viețile copiilor ca bunici și ajuta la nevoie, dar nu sunt în niciun caz pe post de bone. Și nici părinții nu sunt atât de temători și plini de suspiciuni. Recunosc, și pe mine m-a frapat la început, dar încet am înțeles convingerile lor și am început să-mi dau seama că sistemul nu-i așa de rău precum pare, e doar o chestiune de mentalitate și de cum privești lucrurile. E greu să treci peste concepții și stereotipuri bine întipărite în minte și doar eliberându-te de ele poți judeca la rece.  

Majoritatea școlilor sunt publice. Sunt firește și școli private, dar interesul pentru ele nu e chiar așa de mare în primele cicluri de învățământ întrucât și școlile de stat își fac foarte bine treaba. Dotările sunt bune, învățătorii sunt pregătiți, programa este cuprinzătoare. În plus, poți oricând să-ți înscrii copilul la activități extrașcolare, paleta este largă chiar și în orașele mai mici precum orașul nostru. Am ezitat și eu la început între o scoală privată situată un pic mai departe și una publică, chiar în ușa casei dar am ales-o în final pe cea din urmă. Nu regret deloc alegerea. Progresele Erikai sunt vizibile, învățătoarea foarte pregătită și dedicată, iar Erika foarte fericită să meargă acolo în fiecare zi. Nici vorba să schimbăm în următorii ani. În plus școala publică oferă ceva mai multă diversitate, copii din diferite categorii sociale, diferite origini și diferite culori ale pielii (căci tot se vorbește intens despre asta), ceea ce consider eu un bun exercițiu de adaptare la viața cotidiană. Nu ne putem crește copiii în bule, e important să le oferim alegeri  și  resurse care să-i ajute să ia decizii bune și să se adapteze ușor la schimbări. 

Îmi place foarte tare că școala de astăzi, cel puțin aici, îi pregătește pe copii pentru viață, învățându-i mai mult lucruri practice decât teoretice. Nu învață precum învățam eu pe vremuri poezii și cântecele pe de rost, ca mai apoi să le recit ca un robot în fața clasei, sau pe la vreo serbare, lucruri total inutile pe termen lung. Activitățile merg mai degrabă spre dezvoltarea gîndirii și rezolvarea problemelor, pe cunoștințe elementare de matematică, înțelegerea lumii, copiii învățând mai degrabă să găsească răspunsuri și soluții la probleme și provocări, decât să memoreze. Îmi mai place și simplitatea cu care se fac lucrurile, fără adresări pompoase, învățătoarea este  pur și simplu "maitresse" nu "doamna", fără flori la început și sfârșit de an, serbări cu pompă și mai ales fără preoți și religie în viața scolarului. 
  
În fine, Erika este fericită acum in vacanță, deși probabil că învățătoarea și copiii îi vor lipsi în aceste două luni. Ne vom revedea cu toții la început de septembrie, în grupa mijlocie, pentru un nou an de provocări.  
  

Share this:

Despre autoare

Sunt Larisa, născută în București, cu domiciliul actual în Franța, pe Valea Loarei. Pasionată de natură, fotografie, călătorii, bucate și vinuri bune, pe blogullarisei.com scriu despre experiențele și viața de român în Franța, despre regiunea în care locuiesc, despre locurile interesante pe care le vizitez, mai aproape sau mai departe de casăl, despre hobby-urile și activitătile din timpul liber.

2 comentarii:

  1. E atat de frumos tot ce ai scris, atatea diferente intre mentalitati mai ales, cred ca m-as putea adapta repede la viata voastra, cred ca e mai simplu si mai firesc acolo totul.
    Ma bucur pentru toate realizarile voastre, pentru copii in special, te citesc cam de cand te-ai casatorit, asa ca am trait si eu pe langa tine momentelele importante :))

    Felicitari si imbratisari de la Cluj
    Mirela

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Mirela pentru comentariu și pentru cuvintele frumoase. Și la voi la Cluj e frumos, tot citesc articole, văd poze și ma bucur ca, cel puțin acolo, in Transilvania, lucrurile merg in direcția buna. Te imbratisez cu drag!

      Ștergere