Postari din categoria CALATORII
Calanques de Marseille este pentru mine locul acela fascinant pe care l-am plăcut de dinainte să îl cunosc, doar admirându-l în poze. Este muntele acela mic, cu altitudini cam neglijabile, dar impunător totodată, de care m-am indrăgostit pană peste cap incă de la prima întâlnire. Calanques de Marseille este locul care m-a cucerit cu fiecare potecă, mi-a câștigat dragostea cu fiecare priveliște amețitoare asupra golfuletelor cu ape limpezi, încât nu există vizită în Sudul Franței fără să ne revedem la o drumeție. În 2014 am pornit de la Cassis, orăselul drăgut de langă Marsilia, am trecut prin Calanque de Port Miou, apoi prin Calanque de Port Pin, ca să ajung în final în cea mai fascinantă, calanque En Vau. O drumeție ceva mai solicitantă, potrivită acelor vremuri fără copii. În 2008 ne-am întors cu Erika la purtător și am ales ceva mai lejer: drumeția spre Tour d’Orient, punctul de belvedere spre Calanque de Sugiton. În 2020 cu două fetițe, una de mană și alta în bebe-rucsac, am mers spre Les Goudes și Callelongue, cu prânzul servit la un restaurant situat strategic, pe Cap Croisette. O plimbare mai degrabă decât o drumeție. Dar vai, ce plimbare!  

calanque de marseille france

Este ceva în aerul Luberonului, acest teritoiu bucolic din Provence… Nu mi-am dat încă seama ce este exact, de unde vine și nici cum să îi faci față să nu te zăpăcească complet.  Este un nu-știu-ce care se simte încă de când părăsești autostrada și te afunzi în acel decor câmpenesc, atât de tipic  pentru sudul Franței. Nu îl vezi venind și nici nu ți-l poți explica prea bine, dar te însoțește tacit pe șoselele ce șerpuiesc line printre sate de piatră cocoțate pe dealuri, cu case ce își ascund obloanele colorate după ramurile leandrilor înfloriți, îți sucește privirea când spre podgoriile întinse, când spre chiparoșii ce străpung cerul. Te învăluie cu soarele lui arzător, te amețește cu cerul mereu albastru, te încântă cu cântecul unic de cigale, te vrăjește cu parfumul lavandei, făcându-te să te pierzi cu totul într-un final în lumina unică, lumina idilică din Provence, aceasta regiune vestită, una dintre cele mai frumoase ale Franței. Nu aș părăsi Touraine, din mai multe motive, unul și cel mai important motiv fiind oamenii. Dar dacă aș părăsi vreodată Touraine, aș face-o, cred, pentru Sudul Franței și acesta minunată Provence. 

Roussillon Luberon Provence Franta

Toamna a venit repede și s-a instalat comod anul acesta la noi în Touraine. Weekendul ce a trecut am avut nu mai mult de 11 grade în miezul zilei, destul de puțin pentru această perioadă din an. Nu am dat drumul la centrală, dar am făcut focul în șemineu, o adevărată plăcere pentru ochi și suflet. Dar în ciuda vremii și a faptul că tocmai ce ne-am rezervat vacanța zăpadă, pentru la iarnă, gândul se pare că mi-a rămas blocat tot la vară și mare. 
  
Am mers în fiecare an la mare cu părinții mei de la 1 an și până la 18 ani, fără excepție. Mergeam pe litoralul românesc, desigur, la vremea aceea nu existau alte opțiuni, iar vacanța la mare era pe atunci evenimentul anului: o așteptam cu nerăbdare timp de 12 luni, o pregăteam în detaliu și îi savuram cu nesaț fiecare secundă. Mergeam cu mașina, iar drumul spre Marea Neagră era cel mai lung pe care îl parcursesem până atunci. Localitățile se succedau mereu același, într-un șir lung pe care îl știam pe de rost, crescând emoțiile întâlnirii cu marea. Vederea întinderii albastre la orizont era momentul de maximă intensitate, pe care îl așteptasem tot anul. Mergeam la Venus, stațiunea copilăriei mele, dar ne plimbam seara și prin alte stațiuni animate, mai cu seamă pe la Neptun și Olimp. Mi-e dor uneori de Venus, mi-e dor de Venusul acela perceput prin ochii copilului care eram atunci, nu de cel care a devenit între timp, deși nu știu exact ce a devenit, căci nu am mai ajuns acolo de vreo 20 de ani.  


Până  în 2013 habar nu aveam de Coasta Albastră, de Martigues, sau de la Couronne. Am ajuns la Marsilia întâmplător, cu serviciul lui Andrei și fiindcă doream să petrecem weekendul acolo și nu doream o cazare chiar în oraș, am început să caut o căsută în campingurile din apropiere de Marsilia, de preferat unul situat aproape de o plajă. 


Pentru că nu eram singuri, am căutat să închiriem o căsuță de 3 persoane, dar cum nu se găsesc decât de 4, am zis fie și așa. Însă surpriză: ba nu era bună zona, ba era prea scump, ba nu aveau locuri, ba nu acceptau animale. Într-un final am găsit un camping lângă Martigues, care mi-a părut simpatic, așa că am luat acolo. “ 


... scriam pe blog imediat după, fără să bănuiesc atunci cât de adânc ne va intra în suflet această bucătică de litoral mediteranean și de câte ori ne vom întoarce cu drag către ea. 



Cum o să ne amintim de anul 2020 mă întreb adesea? Căci clar nu îl vom uita prea ușor. Ce ne vom aminti în afară de pandemie, boală sau izolare? În afară de teamă, de spaimă, de lumea așezată cu fundu-n sus? Oare vor rămâne și alte imagini păstrate în memorie? Pentru mine da. Nu toate bune, evident. Dar dincolo de tot și de toate încerc să creez și alte amintiri pe care mai târziu să le sustrag din minte, atunci când îmi va fi dor. Iar una dintre ele va fi cea a unei (alte) vacanțe cu parfum de sudul Franței. Cu parfum de nopți cu lună, de plimbări prin păduri de pini și adieri de mistral. O vacanță cu ape limpezi și turcoaz, cu gust sărat de mare, de supă de pește și vinuri fructate. O vacanță cu textură de nisip fin, cu sate fascinante, înghețată și cu mult soare. Vacanța noastră în patru în Provence. Cea din 2020, anul cu coronavirusul. 

provence franta
În comparație cu locurile despre care am povestit în articolul anterior, Mandelieu la Napoule și castelul la Napoule, locuri ceva mai liniștite și o ocolite de turismul în masă, cele despre care voi povesti astăzi se situează fix la polul opus: către Gordes și Abația Sénanque duc toate cărările bătute de cei care se plimbă prin Provence. Foarte cunoscute și vizitate de o puzderie de turiști anual, Gordes și Abația Sénanque sunt aproape o emblemă, o carte de vizită pentru regiunea pe care o reprezintă. Și pe bună dreptate, căci sunt locuri minunate, unde chiar dacă vei fi nevoit să-ți faci loc printr-o mare de oameni, merită cel puțin o oprire. 

gordes provence franta

Când vine vorba de Coasta de Azur, această regiune mega-turistică și mult prea vizitată de oameni din toate colțurile lumii, parcă nu mai este loc de nici o prezentare. Cu orașele sale atractive, renumite în lumea întreagă, precum Nisa sau Cannes, cu plaje frumoase și hoteluri luxoase, cu faleze incantătoare și festivaluri fastuoase, toate în echilibru perfect cu versanții verzi ce se zăresc pe fundal și cu acoperișurile roșii ale  satelor agătate de aceștia, despre Coasta de Azur s-a tot vorbit, fiind parcă greu să mai aduci vreo noutate. Ce ar mai putea fi de spus? De văzut, de descoperit? O mai fi vreun colțisor neatins, vreo palmă de pămant de explorat? Dar uite că noi am găsit unul, se pare totuși că această renumită Coasta de Azur mai ascunde și locuri neștiute, ocolite de turismul în masă. Iar unul dintre ele este cel despre care vă voi vorbi astăzi: Mandelieu la Napoule și castelul său, La Napoule.   


Știu că afară e cald, aproape vară și nu prea mai merg poveștile cu zăpadă. Dar nu pot să nu mă gândesc cum acum fix trei luni eram la Mont Dore, în Masivul Central și ne bucuram cu toții de zăpadă, la grămadă cu alți oameni, înghesuiți unii peste alții prin hoteluri, restaurante și pârtii de ski, fără să bănuim ce va urma. O idee se contura că știrile despre covid incepuseră să apară, dar nu ne-am fi imaginat nici în ruptul capului scenarii despre școli închise, izolare la domiciliu și declarații de completat. A fost firește ultima escapadă de acest gen, vom vedea de-acum când se ve preconiza următoarea. Și a fost frumos, chiar dacă zăpada a fost puțină, ne-am jucat, ne-am bucurat, ne-am relaxat și cel mai important am adăugat momente frumoase la borcanul nostru cu amintiri. 


Sancy Auvergne Masivul Central Francez

Amintiri din vacanta in Corsica (august 2019)



Nu știu dacă copiii atunci când vin îți schimbă cu adevărat viața, așa cum se spune. Nu știu nici dacă copiii te schimbă pe tine ca om, că pe undeva rămai tot tu, cel de dinainte, cu plăcerile și visurile tale cu tot. Dar ar fi naiv să zic că lucrurile răman la fel. Ce știu sigur este că că nu doar ordinea prioritătilor e alta, dar și părințeala ne face sa trăim și sa simțim diferit. Și nici vacanțele nu mai sunt cele care au fost... 
  

Postarea de mai jos este cred cea mai dospita de pe acest blog. Am scris-o la momentul respectiv, in timpul și imediat după vacanta in Provence & Coasta de Azur din Iulie 2018 dar abia acum am simțit sa ii dau in cele din urma drumul pe internet. E drept ca multe s-au schimbat de atunci, vorba aia eram trei și între timp am devenit patru. Dar amintirile acelor doua săptămâni petrecute in sudul Franței sunt la fel de vii ca atunci când m-am intors. 

Îmi amintesc și acum cu mare drag vacantele cu părinții din timpul copilăriei... Nu erau complicate și nici nu se desfasurau in locații de top, dar erau magnifice pentru ca erau ale noastre și pentru ca eram toți trei împreuna. Despre toți impreuna tin sa fie și vacantele de astăzi. Despre timpul petrecut împreuna, despre amintirile care rămân in urma, despre zâmbete și fericire, poate despre mici supărări sau certuri, inevitabile uneori, despre noi, ăștia care suntem, fix asa cum suntem de fapt și nicidecum despre fățărnicia marilor destinații, ori bifarea de obiective pe harta.

Dintre toate drumurile, drumul pana la Mare era cel mai special. Îl așteptam un an întreg, deși nu dura decât vreo patru ore. Dalga, Fetesti, Cernavodă, localitățile se succedau intr-un șir atât de bine întipărit in memorie, iar eu le contemplam pe fiecare cu nesaț vrând parca sa prelungesc drumul și sa ma bucur cât mai mult de fiecare clipa. Panorama marii la Constanța era cireasa de pe tort, momentul de cea mai mare intensitate a drumului, moment ce îl așteptasem, practic, un an întreg. Nici acum, după ani de zile, lucrurile nu s-au schimbat prea tare. Drumul este mai lung, autostrada este ceva mai plictisitoare, succesiunea localităților e alta, insa dintre toate drumurile tot acela care duce spre Mare rămâne cel mai așteptat și tot apariția intinderii albastre la orizont, in toată imensitatea ei, ma înfioară cel mai tare. Eu sunt pe postul părintelui acum, Erika este cam cum eram și eu cu mulți ani in urma. Vremurile și locurile s-au schimbat, dar bucuria vacantelor in familie la Mare vreau sa rămână la fel. O amintire de neuitat.




Unul dintre lucrurile care îmi plac în Franța, turistic vorbind, este acela că fiecare colțisor de țară ascunde locuri foarte interesante de văzut, mai ales dintre cele mai necunoscute și mai ocolite de turismul în masă, adevărate oaze de petrecut timp liber de calitate pentru noi, localnicii, dar și pentru călătorii interesați să ocolească, chiar și pentru pentru puțin timp, cărările bătute ce duc spre marile destinații. Mai îmi place și că aceste obiective sunt foarte bine valorificate, îngrijite și orânduite pentru cei care aleg să poposească în zonă, că sunt promovate și că există drumuri accesibile care să ducă la ele, dar deja alunec într-o altă discuție. Un astfel de loc este Maillezais. Firește, nimeni nu a auzit de el. Nici eu, recunosc, până de curând. Câți turiști vin în Franța să meargă la Maillezais, să descopere Marais Poitevin și ruinele Abației Saint-Pierre, după care să se relaxeze cu o specialitate locală din Vendée la un restaurant așezat chiar pe malul canalului? Foarte puțini, sunt convinsă. Și pe bună dreptate să fie așa, excursiile noastre sunt întotdeauna limitate pentru câte locuri interesante există în lumea asta mare, ori câte ne-am dori să descoperim. Însă noi am poposit întâmplător la sfârșit de aprilie la Maillezais, fără teme pregătite de acasă și a fost o experiență minunată.  


Plimbări iarna prin București

in , , , by Larisa, februarie 04, 2018
Când am scris data trecută că nu am făcut multe poze la București, firește că nu trebuie să fiu inteleasă ad-litteram. Am făcut câteva, am surprins orașul dar mai ales moacele noastre în diverse ipostaze, cu telefonul sau cu aparatul, dar nu așa de multe precum aveam obiceiul să fac înainte. Înainte de Erika, desigur. Nu e că nu-mi mai place această activitate, doar că e un pic mai dificil să scoți aparatul de fiecare dată, să încadrezi în timp ce copilul din brațe îl vede și trage de el, să apeși pe buton fără să-ți iasă poza mișcată... Am început să mă limitez la mai puține cadre, care oricum cer și mai puțină muncă de sortare acasă. Așa că n-am purtat prea des aparatul foto prin oraș, ce bine cu telefoanele astea deștepte, atât de utile și practice la nevoie. 


Fix cu o săptămană înainte de plecarea în România am fost invitați la aniversarea unui prieten, în apropiere de La Rochelle.  Desigur, această invitație la malul mării, oceanului mai exact, ar fi picat mult mai bine vara, pentru a profita de soare, ceva bălăceală și plajă eventual, dar deh, nu-și poate omu’ alege data nașterii. N-a fost rău nici așa. Duminica după sindrofie am avut parte de o zi însorită, chiar dacă debutase cu ploaie, așa că am profitat de o plimbare prin orașul port și de un prânz la un restaurant local. 
  
La Rochelle Franta

Anul acesta am ales să petrecem sărbătorile de iarnă în România, la București. Practic, acestea au cam fost primele sărbători adevărate în familie extinsă, împreună cu Erika, că anul trecut în ziua de Crăciun tocmai ce ne întorceam acasă de la maternitate. Dar nu acesta a fost motivul vizitei în țară, cel mai probabil am fi făcut-o oricum, mie în special fiindu-mi foarte dor. Nu venim foarte des, ba chiar o facem foarte rar, au trecut ceva ani de când nu am mai luat drumul României, prea mulți poate, ce au trecut prea repede, de nici nu mi-am dat seama. Nu știu exact de ce nu venim mai des... poate pentru că nu avem familii numeroase care să ne aștepte, poate că de mulți dintre prieteni ne-am cam indepărtat fără să vrem, ori poate că în concedii am vrut să descoperim și alte locuri tentante. Câte puțin din toate. Nu știu nici dacă pe viitor lucrurile se vor schimba, poate că da, poate că nu, acum mi-aș dori, dar cine știe pe ce drumuri nebănuite ne va duce în continuare viața. Așa că în cele două săptămani petrecute în țară am preferat mai bine să profit de prezent, să trăiesc fiecare clipă și să prețuiesc fiecare moment. Am regăsit oameni dragi, am retrăit amintiri, am revăzut locuri, am colindat orașul în lung și-n lat cu o poftă nebună, fără să fac prea multe poze, încercând mai degrabă să imprim imagini pe retina memoriei, pe care să le răsfoiesc cu jind atunci când voi fi departe și îmi va fi dor. 


Vacanțe în camping la căsuțe

in , , , by Larisa, noiembrie 12, 2017
Cei care mă citiți de ceva vreme știți probabil, iar pentru restul vă zic acum: suntem amatori de vacanțe la camping. Ori de câte ori urmează să plecăm și căutăm cazare, aruncăm un ochi mai întâi pe campingurile din zona vizată, mai ales când este vorba de Franța, care are o rețea impresionantă de campinguri în fiecare regiune și doar dacă nu găsim ne orientăm spre alte variante de cazare. Vara desigur, iarna suntem forțați de temperaturi să stăm la hotel. De ce camping? Simplu: Aer curat, natură, simplitate, aventură, ciripit de păsărele, cafeluță sau cină pe terasă, întins la soare (când este), atmosferă veselă și rustică, oameni cu aceleași convingeri ca noi. Cu alte cuvinte, campingul ne oferă libertatea și confortul acela personal pe care nici un hotel nu ni le poate oferi. Și ce dacă acum avem un copil? Asta nu ne împiedică desigur să continuăm să ne cazăm în campinguri, dimpotrivă, consider că mediul este excelent pentru Erika să profite de vacanțele în natură, alatori de noi. 



Ultima zi a vacanței în Auvergne era ultima noastră șansă să urcăm la Puy de Sancy, cel mai înalt vârf din Masivul Central și să admirăm panorama deosebită pe care acesta o oferă. Am avut o tentativă și în iarna lui 2013, care nu s-a materializat decât pe jumătate, în sensul că am urcat până la punctul terminus al telefericului și acolo am rămas, ceața împiedicându-ne să luăm la pas traseul spre vârf. Am urcat degeaba mai bine zis, nu se vedea absolut nimic. Am dat vina pe sezonul rece, deh, iarna ai șanse mai mari de vreme urâtă, așa că în urcarea din acest an îmi pusesem toate speranțele, mai cu seamă că era septembrie, iar prognoza consultată de mine nu arată chiar rău. Însă n-a fost să fie nici de acestă dată, mama lor de ceață și vânt, uneori mă întreb de câte ori tre' să mai merg în Auvergne ca să urc și eu pe Puy ăsta de Sancy? 

Saint-Floret Auvergne Maisivul Central Francez

Pe principiul acela că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, la lacul Guéry am ajuns întâmplător, grație unor... lucrări la șoseaua spre Mont Dore, care ne-au deviat traseul, obligându-ne la un ocoliș enervant de lung. În felul asta am trecut pe lângă Guéry, despre care citisem acasă, dar pe care nu îl inclusesem în plan, iar locul ne-a atras ca un magnet, atât lacul cât și peisajul ce-l înconjoară. Așa că ziua pe care o desemnasem de acasă spre a fi petrecută în oraș la Clermont-Ferrand s-a transformat într-o nouă ieșire interesantă în natură. Și știți ce? Je ne regrette rien, vorba cântecului. 

Lacul Guéry Masivul Central Francez


Când am făcut planul pentru vacanța în Auvergne m-am orientat inițial spre stațiunea Mont Dore ca tabără de bază, așa cum făcusem și în iarna lui 2013. Voiam un loc cât de cât turistic, în sensul de nu prea izolat, astfel încât să putem face diverse activități în zonă și fără să luăm mașina dacă ar fi fost cazul. Găsisem și un camping drăguț la Mont Dore, cu niște căsuțe din lemn foarte faine, numai că atunci când m-am mobilizat să fac rezervarea nu am mai găsit locuri. Așa că am extins aria de căutare, iar atenția mi s-a oprit de îndată la Murol, unde nu numai că erau concentrate pe harta google o mulțime de campinguri, dar părea și o zonă de interes turistic mărișor, cu peisaje faine, posibilități de drumeții, pescuit și bălăceală - deși, din păcate, pentru aceasta nu a fost cazul - cu lacul Chambon si un orășel drăguț, ceva magazine și restaurante și chiar un castel, un fel de fortăreață medievală cocoțată pe un pinten stâncos. Aici e de noi, am zis! Nu puteam plecăm de acolo fără un popas la castel, așa că într-una din zile ne-am pornit într-acolo. Și ce zi! Cea mai însorită din tot sejurul nostru în Auvergne. 

Murol Masivul Central Francez
Plimbându-ne prin Besse-en-Chandesse vom plonja direct în inima istoriei, într-o călătorie inedită în Evul Mediu, printre mistere și legende, așa ne încurajau ghidurile turistice consultate, vă dați seama că nu am stat pe gânduri, trebuia să facem un popas și acolo. Și chiar ne-a plăcut ce am găsit, orășelul medieval Besse-en-Chandesse posedă o bogăție arhitecturală incontestabilă, integrată perfect în peisajul înconjurător dominat de Masivul Sancy: străduțe înguste pavate, case tradiționale cu obloane roșii, construite cu piatră de lavă datând din secolele XII-XVI, fântâni renascentiste, un turn cu ceas, veche poartă de intrare în oraș, o biserică impunătoare Saint André, rămășițe de ziduri de apărare, clădiri clasate drept monumente istorice.

Besse-en-Chandesse Masivul Central Francez

Marți, în următoarea zi a vacanței noastre în Auvergne, venise vremea unui alt lac, că vorba aia, regiunea Auvergne are destule de arătat: Lacul Pavin. Nu aveam cum să-l ocolim, eu personal chiar eram curioasă, toate ghidurile și site-urile îl recomandau la capitolul de neratat în zonă. Și cum pentru al meu soț orice lac are și pește de prins, vă dați seama că nu a fost nevoie de prea multă muncă de convingere. În plus, lacul Pavin se află pe raza localității Besse, localitate despre care citisem că posedă un centru medieval simpatic și mai multe clădiri în stil renascentist, așa că nu am stat mult pe gânduri, duși am fost într-acolo... 

Lacul Pavin Auvergne Masivul Central Francez

© Blogul Larisei · THEME BY WATDESIGNEXPRESS