Postari din categoria EXPERIENTE FRANCEZE

Mi-e dragă casa în care locuim, cu șemineul ei imens și curtea-i generoasă. Mi-a fost dragă din prima clipă în care am vizitat-o, când am știut că în ea vreau să trăiesc. Mi-e foarte drag Amboise, orășelul acesta micuț și cochet, așa cum mi-e drag și Tours, cu veselia și cu terasele lui multe, ce mi-au înveselit primii ani de pribegie. Mi-e dragă Loara, cu apele ei indolente, cărora nu le păsa parcă de nimic. Mie dragă de fapt Touraine, provincia aceasta preponderent rurală, cu oamenii ei liniștiți și câmpurile-i ondulate, dar mai ales cu castelele ei ce răsar de te miri unde. M-am atașat de ea în acești aproape zece ani (zece! vă dați seama?), mă fascinează și mă încântă și știu sigur mi-ar lipsi, dacă viața mă va duce vreodată spre alte meleaguri. Într-un fel, astăzi în Touraine mă simt acasă. 

  

Paris France

Toamna s-a instalat rapid la noi în Touraine, vrând parcă să gonească vara aceasta atipică, pe care oricum nu o vom uita prea curând. Încă din august am avut parte de dimineți cețoase și de după-amieze noroase, ba chiar reci și ploioase, de nici nu știu când și cum am trecut de la pantalonii scurți la ținutele călduroase. De câteva zile s-a mai încălzit un pic, mai mult în timpul săptămânii și mai puțin în zilele de weekend, parcă să ne facă  în ciudă, luați de-aici și vă mai bucurați o țâră dar cu măsură! Soarele a coborât destul de mult, lumina lui este plăcută, dar lipsită de strălucirea de astă vară. Miroase deja a toamnă dimineața. Un miros inconfundabil pentru mine, un amestec de miresme de tot felul, de frig, pământ și frunze. Stau uneori câteva clipe afară, înainte să intru la lucru, să respir acest miros, să îl las să-mi inunde simțurile. Miroase frumos toamna. A ceva straniu. A ceva cunoscut. A copilărie.  

amboise valea loarei franta

Erika a terminat vinerea trecută grupa mica, primul ei an de grădiniță. Ca oricărui părinte, nu-mi vine a crede. Când a crescut gemotocul pe care îl plimbam noaptea prin casă pentru că nu voia să doarmă? Unde s-au scurs zilele când ieșeam la plimbare în căruțul grena? Când oare Erika noastră s-a transformat din bebeluș în fetița care este acum? Fetița brunetă cu ochi pătrunzători, sensibilă și uimitor înțelegătoare, cu care poți avea o discuție aproape la fel ca și cu un om mare? Desigur că timpul a trecut prea repede de parcă nici nu l-am observat. Și cu toate acestea, unde au încăput atâtea schimbări în toți acești 3 ani și jumătate? Schimbările ei, schimbările mele, ale noastre ale tuturor. Dacă stau bine să mă gândesc, aș putea trage o linie foarte bine definită între viață de dinainte de copii și cea de după aceștia, căci este clar că multe nu mai sunt la fel. Nu este neapătat vorba despre noi, căci noi pe undeva am rămas tot aceeași, cu plăcerile și visurile noastre cu tot. Dar simțirile, trăirile, preocupările și mai ales organizarea vieții de zi cu zi sunt total diferite. Părințeala este, cel puțin pentru mine, o experiență copleșitoare, ca nicio alta trăită până acum. Provocatoare în fiecare moment, îmi forțează fără încetare limitele să dau tot ce este mai bun din mine. Ca o călătorie inedită, îndrăzneată și intensă, cea mai aventuroasă dintre toate.  
  

5 ani si Valea Loarei

in , , by Larisa, august 27, 2016
De curand se făcură 5 ani de când mi-am schimbat domiciliul și m-am mutat în Franța. Pe de o parte parcă au trecut repede acești ani, parcă ieri mă urcăm în avion, pe de altă parte au trecut greu, dacă stau să mă gândesc la câte schimbări s-au petrecut de atunci. În fine, n-aș avea multe să adaug la cele scrise anul trecut, anul ăsta aș vrea să vă vorbesc despre altceva, mai exact despre legatura dintre mine si ținutul acesta în care locuiesc. Pentru că cei 5 ani în Franța sunt sinonimi de fapt cu 5 ani pe Valea Loarei, această regiune de care viața mea se leagă indiscutabil și despre care tot am povestit pe blog, o regiune despre care nu știam mai nimic când m-am mutat aici, dar pe care curiozitatea m-a împins să o descopăr pas cu pas, ajungând astăzi să o îndrăgesc foarte tare. 



Amboise, vecinii si UNESCO

in , , by Larisa, aprilie 13, 2016
Ce legătură este între ele sunt convinsă că o să vă întrebați. Poate că niciuna, dar mai bine să o luăm pe rând... 
  

Amboise, micuțul meu orășel. Stau adesea și mă gândesc că atunci când am decis să ne mutăm și am început să căutăm casă, nu ne-am orientat din start către Amboise, ci mai degrabă către comunele din jurul orașului Tours. Nu știu dacă coincidența sau destinul ne-a adus într-un final aici, dar astăzi mă bucur că a fost așa, pe zi ce trece îndrăgesc tot mai tare orășelul ăsta al nostru. Îmi place Amboise în primul rând pentru că este mic și liniștit, iar mie mi se potrivește mai degrabă viața în astfel de locuri idilice decât în vreo mare metropolă. Dar îmi place și pentru că nu este nici PREA liniștit, astfel încât să mă simt izolată în el. Îmi place că este turistic și că adesea mă simt și eu în vacanță odată cu vizitatorii care vin. Și tocmai pentru că este turistic, avem parte de o mulțime de manifestații culturale, spectacole, concerte, târguri, chiar destul de multe pentru un orășel atât de mărunt. Îmi place pentru că ne oferă o multitudine de facilități necesare unui trai civilizat, de la școli și grădinițe, spital și farmacii, magazine și piață, gară și autogară, până la activități variate de timp liber și agrement, baruri și restaurante, cinematograf, teatru, ștrand, sau terenuri de sport, astfel că ne putem face viață aici fără a ne găsi obligați să ne îndreptăm toată ziua bună-ziua spre alte orașe mai mari. Îmi place pentru că natura este mereu aproape și că Loara curge prin spatele curții mele, cu toate că în perioadele când se umflă mă bagă puțin în sperieți. Și nu în ultimul rând, îmi place pentru că atunci când mă apucă dorul de ducă, sunt la douăzeci de minute de Tours și o oră jumătate de Paris. Acum nu vă gândiți nici că toate acestea sunt gratis, impozitele la Amboise sunt destul de mari, iar faptul că ne situăm într-o zonă clasată de UNESCO pe lista patrimoniului mondial conduce la o serie de reguli destul de stricte de respectat. Și că veni vorba de asta... 

Sarmalele, ciorba și francezii

in , , by Larisa, februarie 25, 2016
Se spun multe despre caracterul, stilul și modul de a fi al francezilor. S-au scris cărți, în general despre rele, mai puțin despre bune. Li s-a dus vestea că sunt naționaliști, rasiști, aroganți și neprimitori. Că la ei greva este sport național, că sunt lași și că se plâng mai mereu, că nu vorbesc engleză și nici nu-s prea ospitalieri cu turiștii. Dar oare câte dintre ele sunt adevărate și câte doar un mit? Avem multe stereotipuri în minte, alimentate adesea de ce am auzit pe la alții și mai puțin de propriile noastre observații. Recunosc, nu m-am gândit deloc la cum sunt francezii înainte să vin aici, iar mutarea mea s-ar fi întâmplat cel mai probabil oricum, indiferent de cum ar fi fost această nație. De fapt, nici acum, după 4 ani și jumătate trăiți în Franța, nu știu cum sunt francezii în general, că nu i-am cunoscut pe toți, dar pot spune cum sunt "francezii noștiri", grupul nostru de prieteni și cunoștințe, sau câțiva dintre oamenii cu care am avut plăcerea sau uneori neplăcerea să interacționez. 



Si anul acesta vom petrece sărbătorile acasă, în Touraine. Deja m-am obișnuit cu acest lucru și nu-mi mai lipsesc atât de tare tradițiile românești, deși dacă stau să mă gândesc nici în București orașul nu prea avea vreun farmec aparte de sărbători, iar vremea Crăciunurilor petrecute la țară cu tăiat de porc și restul obiceiurilor trecuse demult. Aici în Touraine am învățat să înbinăm o parte din tradițiile românești cu cele franțuzești, astfel că sarmale merg de minune după niște fructe de mare, piftia face pereche cu fois-gras, iar cozonacul se poate însura cu o cupă de Champagne. Per-ansamblu lucrurile nu ies chiar rău, ambianța contează, bradul, cadourile, un foc în șemineu (mai nou), ne avem unul pe altul și suntem fericiți. Zăpada lipsește cu desăvârșire, dar asta este, nu le poți avea chiar pe toate :). 


Foarte mulți francezi m-au întrebat de-a lungul timpului cum sărbătorim noi românii Crăciunul. Au fost plăcut impresionați când le-am povestit despre ritualul porcului și pomana sa, despre multitudinea de preparate și mâncăruri tradiționale, despre colinde, despre mesele îmbelșugate și vesele în familie, despre zăpada abundentă, obiceiuri și superstiții. E drept că și în România astăzi multe s-au cam pierdut, mai ales în marile orașe, cât despre tradițiile francezilor, ele sunt ceva mai sărace cu ocazia sărbătorilor, dar asta nu înseamnă că ei nu se bucură sau că nu profită din plin. Si-o să vă povestesc un pic, dacă sunteți curiosi…

Iată că a mai trecut un weekend, ultimul din toamna asta lungă și însorită. De mâine vine iarna adevărată, cel puțin în calendar, pentru că aici la noi, după cum v-am mai povestit și cu alte ocazii, nu ninge aproape niciodată. Să nu mint totuși, am prins o singură ninsoare în acești patru ani, dar zăpada n-a durat decât o singură zi. Andrei a mai prins  una, cică prin 2004.  Am zis că dacă ninge în vreo zi dau fugă la un castel. Mi-e ciudă uneori că n-am și eu o poză cu un castel al Loarei pe fundal iernatic. Stiu, mulți dintre voi ați trăi împăcați cu lipsa zăpezii, eu nu prea, tocmai de aceea sper și anul acesta să ajung la întâlnirea anuală cu iarna, undeva la munte. Dar pâna atunci să revenim mai bine la weekendurile din Touraine... 

Weekendurile încep în Touraine, ca peste tot, sâmbăta dimineață, cu treburi și activități casnice sau administrative. Toate instituțiile care lucrează cu publicul sunt deschise sâmbăta (bănci, saloane de frumusețe, farmacii, cabinete medicale, etc), spre avantajul celor care sunt liberi în acesta zi și inconvenientul celor care trebuie să meargă la serviciu. Dar nu-i bai, fiindcă au lucrat sâmbăta, unii sunt liberi lunea, un exemplu ar fi băncile, care în Franța sunt închise în prima zi din săptămână. Nu este ideal, dar este ceva totuși pentru angajații acestora. O forfotă infinită inundă astfel străzile orașelor sâmbăta dimineață, oamenii aleargă în stânga și în dreapata, majoritatea fac cumpărături, piețele și centrele comerciale fiind foarte aglomerate în acesta zi. 


Sâmbăta după-amiaza, în schimb, lucrurile se liniștesc, instituțiile se închid după ora două, rămân deschise doar magazinele până la orele 19-20. Intorși acasă, oamenii fac aranjamente, pregătiri, se lucrează cu drag și spor la activități casnice, fiecare cu ce are de făcut. Străzile orașului se potolesc, zgomotele și forfota încetează, liniștea inundând orașul, ca înainte de furtună.
Haideți că a trecut și Halloween-ul de anul acesta! Colonizare culturală americană, fenomen comercial, motiv de distracție, de coșmaruri, sau de fantasme, observ că sărbătoarea de Halloween este totodată hulită și adorată. Conform wikipedia, Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de mai multe popoare, ea răspândind-se în SUA prin intermediul imigranților, în secolul XIX. Este celebrată cu dovleci, lumânări,  pânze de păianjen, fantome și vrăjitoare, în noaptea de 31 octombrie, iar numele provine din limba engleză, de la All Hallows' Eve, numele sărbătorii creștine a Tuturor Sfinților, sărbătorită pe 1 noiembrie. 
 

Tin să vă spun că n-am sărbătorit Halloween-ul niciodată și nici n-am cioplit dovleci... până anul acesta. Nu pentru că nu am vrut, sau pentru
sunt contra sărbătorii, ci mai degrabă pentru că nu mi s-a oferit posibilitatea. Recunosc, mă atrăgea ce vedeam că fac americani prin filme, dar, după cum bine știți, în România sărbătoarea nu a prins foarte tare, ea manifestându-se, cel puțin la vremea când eram în țară, printr-un număr restrâns de petreceri  costumate, ce se țineau în unele localuri. Se pare că nici în Franța tot acest Halloween nu a reușit să pătrundă prea adânc, ba chiar, la fel ca în România și alte țări europene, sărbătoarea a devenit destul de controversată. Nici nu-i de mirare, imaginați-vă francezii, mândrii de originile lor precum li s-a dus vestea, să importe o sărbătoare americană, străină culturii lor naționale!

Insă, lăsând gluma la o parte, nu acesta este motivul principal pentru care sărbătoarea naște dezbateri încă de la sosirea sa pe meleaguri franceze. Unii spun că ar fi vorba de însemnătatea religioasă a sărbătorii, Biserica Catolică dedicând începutul lunii noiembrie onorării mortiilor, prin două sărbători importante: Sărbătoarea Tuturor Sfinților (1 noiembrie) și Ziua Morților (2 noiembrie). Ambele reprezintă un prilej de vizită la cimitire și de reculegere la mormintele celor dragi, un moment în care memoria și amintirile celor trecuți în veșnicie sunt evocate și cultivate. Francezii catolici își cinstesc morții în această perioadă, îngrijesc mormintele, le înfrumusețează cu flori și lumânări aprinse, considerând, deci, perioada nepotrivită pentru sindrofii și distracție de prost gust.
 
Alții sunt de părere că sărbătoarea de Halloween este artificială, nimic mai mult decât o strategie comercială, o doză de marketing orchestrată de americani și de dorința lor de a globaliza și americaniza planeta. Poate că în SUA  sărbătoarea de Halloween are alte semnificații, însă în Franța comercianții au înțeles-o doar ca pe o politică de a vinde mai bine mărfurile.  
 
Cu toate acestea, nici Franța nu a rămas total pe dinafara Halloween-ului. Unii pretind că  sărbătoarea Halloween a ajuns pe aceste meleaguri adusă de celți, dar a rămas doar un obicei restrâns până în anii '80, când a început să fie celebrată de comunitățile anglo-saxone, prin diverse baruri și restaurante. Astfel, francezii au început să o "guste", iar inteprinderile să miroasă un nou business, introducând simboluri ale sărbătorii în campaniile publicitare.

Sărbătorea de Halloween a început să fie celebrată cu precădere de tineri, care care au văzut în ea o oportunitate de a ieși, de socializa, de a face încă o petrecere și de a se amuza cu prietenii. Degizarile înfricoșătoare și amuzante devenit esențiale, în timp ce unele magazine sau centre comerciale au început să fie decorate în portocaliu și negru, cu dovleci sculptați și lumânări. In ultima vreme? însă, sărbătoarea este din ce în ce mai puțin mediatizată, pierzând progresiv teren printre francezi. Rar ne sună la ușă colindătorii, putini sunt dovlecii așezați la ferestrele caselor din Franța.

Inițial prevăzusem să cioplesc singurul dovleac din grădină, dar pentru că era cam amărât și pentru că am găsit altul mai viguros la prăvălie, i-am cruțat viața. Ce mi-a ieșit vedeți în imaginile de mai jos. Eu zic că nu-i rău pentru început, la anul o să-mi iasă mai bine. Seara, după ce ne-am învârtit în jurul dovleacului, admirându-l pe toate părțile, am trecut la lucruri mai serioase, astfel că ne-am pornit spre castel, pentru a ne delecta cu Recviem de Mozart, în interpretarea orchestrei si a corului Operei din Praga. O să vă povestesc data viitoare despre eveniment, nu vreau să mă lungesc mai mult. Iar după concert am nimerit chiar la o petrecere deghizată. Vorba vine am nimerit, erau niște prieteni costumati ingenios și n-am rezistat invitaţiei la un pahar ... de sange in care pluteau ochi si degete :))


Voi ce părere aveți despre Halloween? Sărbătoriți, ați sărbătorit vreodată? 











 Una dintre cele mai ingenioase creatii ale gazdei :))

 "Voma" era guacamole, iar in dovleac se gaseau cipsurile nachos :))

"Sangele" era de fapt suc de struguri, iar chestiile care plutesc,"ochi" si "degete", erau fructe litchi si gheata :))

***
Aveam, în mod normal, acest articol scris și prevăzut pentru duminică. Insă, ținând cont de tragedia care s-a întâmplat la București, am considerat că este inoportună publicarea lui, întrucât nici măcar eu nu aș fi avut dispoziția să-l citesc în astfel de momente. Firește că veștile au ajuns și la mine, pe internet ele circulă repede, dar până și radiourile de aici au difuzat știrea, iar majoritatea prietenilor francezi, cu care m-am văzut în ultima vreme, erau la curent cu cele întâmplate în România. Am tot citit despre subiect zilele acestea, m-am întristat, m-am gândit, m-am revoltat și am ajuns la două concluzii, pe care, cel mai probabil, le știam deja: că sistemul din România, bazat pe spagă și relații, este mult prea defectuos și că viețile noastre, ale tuturor, sunt supuse hazardului. Desigur că unele capete vor cădea, ca să închidă câteva guri, pentru că acele vieți clar nu le pot aduce înapoi, dar nu suficiente cât să schimbe ansamblul. Paradoxal, facebookul mi-a amintit ieri că anul trecut pe 2 noiembrie am fost la Paris. Nu pentru a mă plimba la capitală, ci pentru a vota un președinte, cu optimism și cu credința într-un viitor mai bun pentru România. Sinceră să fiu, încep să mă întreb dacă a meritat drumul ăla...   

Dincolo de compasiunea și tristețea pentru drama în sine, pentru tinerii aceia care au murit nevinovați, cel mai tare mă macină indignarea față de atât de multe lucruri: față de mass-media care se folosește de tragedie în cel mai josnic mod cu putință, față de marii internauții care văd în ea un subiect de făcut trafic, față de acea instituție mâncătoare de bani și generatoare de îndobitocire în masă care se numește BOR, față de mentalitatea ipocrită și înapoiată a unei pături destul de groase a populatiei și, în general, față de toată clasa politică românească. Si mă opresc aici, am zis ce-am avut de zis, nu o lungesc mai mult, blogul meu nu este și nu vreau să devină locul unde-mi vărs frustrările. Acum, noi, ăștilalți mai norocoși, să mergem, zic, înainte, trimițând un gând către cei plecați prea devreme, să ajutăm și să vedem ce putem face pentru o lume mai bună și corectăSi să nu uităsă trăim intens fiecare clipă, pentru că nu se știe, se pare, care va fi ultima... 

Și se făcură 4...

in , , by Larisa, august 19, 2015
 ... ani în Franța. Uneori mi se par mulți de nu știu cum au trecut, alteori mi se par puțini de mă întreb cum au încăput atâtea schimbări în ei. Parcă ieri mă urcam în avion cu o geantă plină cu vise, dar de fapt erau două valize și într-una erau și ceva temeri. Cauza era dintre cele mai frumoase, dar nici un nou început nu este lipsit de îndoieli, nu-i așa? Și totuși intuiția mi s-a dovedit a fi un bun sfetnic, pentru că iată-mă, sunt tot aici și nu regeret nici măcar o clipă. Insă când derulez în minte ăștia 4 ani mi se pare că totul s-a schimbat și că nimic nu mai e la fel, că eu sunt alt om, iar România a rămas undeva în urmă, ca o nostalgie din trecut, un capitol încheiat-pentru moment-din viață. 
 

L'apéritif, c'est la prière du soir des français!

Aperitivul este rugăciunea de seară a francezilor, spunea se pare diplomatul și romancierul Paul Morand, iar după acești aproape patru ani tind să cred și eu că nimic nu-i mai adevărat...
 
On prend l’apéro? este o întrebare atât de comună încât a devenit aproape un clișeu. Luat cu precădere vara, fie în sufrageria proprie, fie în grădina prietenilor, aperitivul este o adevărată tradiție culinară și culturală în Franța, un moment în care gastronomia, relaxarea și voia bună se întâlnesc în jurul unui pahar, împletindu-se cât se poate de interesant cu aceea art de vivre à la française. Teoretic un aperitiv este o băutură servită înainte de masă menită să deschidă apetitul. Practic, aici pe meleaguri franceze, l'apéritif - prescurtat apéro, în termeni familiari - este mai mult decât atât, este de-a dreptul un mod de viață, o atitudine, o tendință interesantă  de a se regăsi într-un cadru călduros și convivial, între prieteni sau în familie, un privilegiu al schimburilor, o gustare simplă dincolo de convetiile unei mese pretențioase. Dar să vedem despre ce este vorba mai exact... 

...trec podul peste Loara, dar asta v-am mai spus deja. 

S-au făcut 6 luni de când m-am mutat la Amboise. Dacă vă zic că nici nu știu când au trecut, o să ziceți că iar bat câmpii. Nu știu când a trecut o jumătate de an și parcă și vara asta stă se ducă, deși nici la mijloc nu este încă. Mă întreba cineva dacă îmi lipsește orașul... o întrebare destul de ciudată ținând cont că a fost decizia noastră să-l părăsim, nu am plecat de acolo obligați-forțați. Cred în general în asumarea deciziilor și cel mai tare mă enervează oamenii care își plâng de milă pe termen lung, deși ei înșiși și-au horatat soarta. Apoi depinde de fiecare dintre noi, cum am mai spus și-n alte rânduri viața la țară nu-i pentru oricine, cel mai probabil trebuie să-ți placă, să fii făcut pentru ea și să o alegi la momentul potrivit al vieții, probabil că nici pe mine la 20 de ani nu m-ar fi pasionat grădinăritul... 



Nu știu voi cum sunteți, dar fără o sărmăluță și o felie de cozonac pentru mine parcă nu-i Crăciunul. Știu că sună a clișeu, mai ales pentru cei ca mine care locuiesc departe de România, dar zău că așa este. Îmi plac o mulțime de alte preparate, dar parcă de Crăciun îmi place să merg pe varianta tradițională, chiar și aici departe de meleagurile natale, pe malul Loarei, la Amboise.

Prin urmare am cumpărat toate cele necesare, plus varză murată adusă la un magazin sârbesc de undeva de prin estul Europei și cu ajutorul mamei (sau mai degrabă mama cu ajutorul meu) am pregătit înainte de Crăciun cozonacii și am rulat sărmăluțele. Totul a fost gata la timp pentru cina din seara de Ajun, réveillon de Noël, cum îi zice pe aici, obicei pe care l-am preluat și noi, deși acasă sărbătoream Crăciunul la prânz pe 25. Am făcut focul în șemineu, am aranjat casa și masa, ne-am făcut frumoși, am măritat sarmalele cu un vin din Corsica și între  două feluri de mâncare am deschis cadourile care se strânseseră destul de multe sub brad. Fiecare s-a bucurat de ceea ce a primit, cu mine în frunte; anul acesta Mosu' mi-a adus ce-mi doream cel mai tare: o bicicletă

Cum a făcut Mosu' ca bicicleta, care vorba aia e voluminoasă, să rămână o surpriză până în ultimul moment e poveste lungă. De fapt sub brad era împachetată frumos doar o cutie care conținea coșul, casca, genuncherele, plus alte materiale suplimentare, ceea ce recunosc a reușit să mă ducă în eroare, în timp ce bicicleta propriu-zisă se afla într-o anexa exterioară. A ajuns "sub brad" exact în momentul când primisem și scotoceam în coșul cu auxiliare. Eram așa de concentrată că nici n-am băgat de seamă când Andrei a adus-o de pe terasă în sufragerie, exact prin spatele meu.
 

 Bucuria a fost atât de mare că în ziua de Crăciun vă dați seama că nu m-am putut abține să nu ies la o plimbare. E drept că m-a ajutat și vremea care a fost destul de cladă pentru aceasta perioadă. Pe internet scriau 10°, la farmacia din colț termometrul arăta 15°, în fine, să zicem că de Crăciun la Amboise or fi fost vreo 12.5°, iar dacă adăugăm și soarele în ecuație putem spune că vremea a fost numai bună de plimbare. 

Am ieșit prin spatele casei, am traversat șoseaua Tours-Blois și am luat la pedale drumul ce lungește Loara până la pod, având tot timpul panorama impunătoare a castelului Amboise în stânga. Cu cerul atât de senin și iarba atât de verde pe malul fluviului, zău că aveam impresia că e primăvară. Am traversat primul braț al Loarei până pe île d'Or, insula locuită de pe Loara, și am mers spre capătul ei unde știam că există un parc împădurit foarte mare cu o mulțime de piste asfaltate sau nu, numai bune de biciclit. Era multă lume la plimbare tindnd cont că era Crăciunul. Majoritatea pe jos, doar eu cu bicicleta, ceea ce m-a bucurat într-un fel, că oamenii se mai gândesc și la mișcare de sărbători nu numai la mâncare. Pe de altă parte aici nu se mănâncă nici mult, nici greu, îmi amintesc când o prietenă franțuzoaică a nimerit la noi de sărbători a rămas un pic uimită de ce și cât mâncăm în această perioadă.  


După Crăciun în ciuda vremii care se anunță exrem de rece, chiar câteva grade sub 0, am plănuite câteva activități și vizite prin regiune, activități care includ desigur și ceva castele, că vorba aia unde altundeva să-mi duc musafirii aici pe Valea Loarei. Măcar soare să fie...
   
 
 Însă până atunci vă urez un Crăciun fericit în continuare, alături de cei dragi vouă!

PS: Săptămâna asta am reușit să ajung și la târgul de Crăciun din tunel. Foarte fain și anul acesta!

Ziua bună! Vă scriu de la Amboise, unde este destul de frig, chiar un pic sub 0° nopțile trecute, asta că tot mă lăudăm că la mine nu-i iarnă niciodată. Fac o pauză de la despachetat să vă zic că ieri dimineață tot gazonul era acoperit cu chiciură, iar trandafirii săracii tremurau degerați. Știți că unii sunt înfloriți? Îmi dau seama acum că habar nu am cum se îngrijesc trandafirii, dar trebuie să mă pun la punct repede că am foarte mulți. Am și liliac, abia aștept să vină primăvara să mă îmbat cu parfumul lui. Și hortensii, și lalele, și narcise, plus niște peri, aluni și un smochin. Și poate mai sunt și altele dar nu le-am descoperit încă. Va fi ceva de muncă în curte, iar noi n-avem momentan nici măcar o greblă să strângem frunzele uscate, noroc că foștii proprietari au fost drăguți și ne-au lăsat curtea curată. Și tot noroc cu niște bocanci mai vechi de munte care mă ajută să înfrunt noroiul. 


Un nou capitol: Amboise

in , , , by Larisa, decembrie 13, 2014
Ne mutăm!
 
Nu ne mutăm din Franța, nu ne mutăm nici măcar de pe Valea Loarei, ci doar din oraș. Ne-am hotărât să dăm Tours pe un orășel mai mic ca Amboise, apartamentul din blocul în care am locuit 3 ani pe o casă pe pe pământ, balconul pe o curte mare și cel mai importat, statul cu chirie pe statul în casa noastră. Cum așa? Păi să vă povestesc... 



Decizia achiziționării unei case lângă Tours vă dați seama că n-a fost una luată așa, de pe o zi pe alta, ci o decizie gândită de foarte multă vreme încoace. Nici eu nici Andrei n-am văzut statul într-un apartament de bloc, oricât de mare sau confortabil ar putea fi, ca pe ceva permanent, iar dorința noastră comună a fost dintotdeauna o casă a noastră, cu ceva grădină în jur. În mintea noastră totul era clar, singura nedumerire fiind când se va înfaptui minunea. Desigur că fiecare dintre noi vede lucrurile în felul său, o casă pe pamânt nu-i pentru oricine, ea implicând multă muncă și timp, cu siguranță sunt destul de mulți oameni care nu-s făcuți pentru "viața la țară". Dar eu, ca om care a crescut în aer liber la curte, n-am putut să-mi închipui vreodată să locuiesc toată viața și mai ales să îmi cresc copiii la bloc. Dar decizia n-a fost bazată exclusiv pe copiii pe care o să-i avem sau nu, ci mai mult pe ceea ce ne dorim noi doi, mai exact spațiu, confort, liniște, aer curat și-o calitate a vieții pe care statul la niciun bloc nu o poate oferi vreodată. 

Cum din Franța n-avem de gând să ne mutăm prea curând și cum regiunea asta, așa cu este ea, fără munți înzăpeziți sau mare de vreun albastru profund, are avantajele ei ca siguranța vieții, locuitori civilizați, venit stabil și o mâna de oameni cunoscuți întotdeauna aproape, anul acesta am considerat că a venit momentul să facem marele pas. Probabil că-i adevărat ce se spune, că vine o zi în viață când simți nevoia de mai multă stabilitate, dar nu cred să existe vreo vârstă anume, cel mai probabil ține de dorințele și aspirațiile fiecăruia dintre noi. 


Casa în care ne mutăm este una cumpărată. Cu ce-am mai pus noi, cu ce ne-a dat și banca, credem c-am făcut o afacere bună. Știu că există foarte mulți oameni, mai ales printre români, care când aud de credit parcă aud de dracu', însă trebuie să știți că aici condițiile oferite de bănci sunt foarte diferite. Intr-o țară ceva mai civilizată și cu o legislație normală, gradele de îndatorare nu depășesc 30 % din venit, astfel că restul de 70% îti ajunge să duci un trai decent; împrumutanții au asigurări de viață solide care permit somnul liniștit noaptea în caz că se întâmplă ceva cu jobul, sănătatea, sau mai grav, cu viața, nu există credite în valute străine care să se deprecieze în timp și cel mai important, piața imobiliară este destul de stabilă ceea ce permite să vinzi la nevoie și să-ți acoperi împrumutul. Desigur că un credit nu-i nicăieri soluția ideală, dar atât timp cât nu câștigi la loto sau nu primești vreo moștenire semnificativă de la vreo mătușă putred de bogată, dar vrei un loc al tău, nu să rămâi toată viața într-un apartament cu chirie, poate fi în final o soluție care ajută.  

Noi n-am plecat pe premiza să o vindem într-o zi, dimpotrivă, vrem să ne-o amenajăm după bunul plac, așa cum am visat dintotdeauna, să ne creem un locușor al nostru în care să trăim cu drag. Contrar obiceiurilor românești, aici sunt mulți oameni care stau toată viața cu chirie fără să aibe vreun stres, dar fiecare dintre noi cunoaște ce-i mai bine pentru el, iar deciziile trebuie luate întotdeauna personal, nu după ce face unul și altul.    


Am ales Amboise din mai multe considerente, primul și cel mai important fiind că prețurile caselor în localitățile de lângă Tours sunt mult mai avantajoase decât prețurile caselor din oraș, dar desigur că nu toți suntem dispuși să dăm orașul pe o localitate mai mică. Firește că sunt mai mulți factori care intră în joc, vârsta, jobul, îndeletnicirile de care putem sau nu putem să ne lipsim și de ce nu, poate chiar felul nostru, al fiecăruia, de a fi. Însă vă zic sincer că eu prefer viața într-un loc mai liniștit, unde aglomerația, pericolul, stresul și implicit rata de moarte a neuronilor mei sunt mai mici decât vreo metropolă. E drept că avem norocul ca jobul să nu ne lege de oraș, dar într-un final probabil că și asta este o chestie de alegere: ne trăim viața în funcție de job sau alegem jobul în funcție de viața pe care ne-o dorim? Eu aș merge pe a doua variantă. Și totuși Amboise nu-i vreun loc pustiu sau vreunul în care nu se întâmplă nimic. În ciuda faptului că este mai mic ca suprafață, este viu, turistic și animat în orice anotimp. În plus, împreună cu toată această Vale a Loarei, formează o regiune destul de bogată natural și cultural, astfel că dacă ai o mașină la îndemână nu te plictisești prea tare.  

Întâmplarea, sau poate destinul, au făcut ca la Amboise să găsim Casa. Știți voi, sau poate că vă închipuiți, Casa aceea pe care atunci c
ând o vizitezi știi din prima că se află acolo pentru tine. Așa a fost cu această casă... A fost suficient s-o vedem o dată ca să știm că nu mai vrem să căutăm alta; era perfectă, de parcă ar fi fost construită acolo special pentru noi. Ne-au plăcut strada și casele din jur, un cartier ce pare foarte curat și civilizat; ne-a plăcut și curtea mare, exact așa cum o visam. Totul, atât în exterior cât și în interior, pare că a fost gândit și aranjat cu gust, însă cel mai tare, recunosc, m-a impresionat șemineul din camera de zi. Nu știu dacă v-am spus vreodată despre cât de mult îmi doresc un șemineu, să stau iarna cu un pahar de vin în mână și să aud lemnele troznind, dar n-aș fi conceput să ne luăm o casă fără. Noroc că în zonă mai toate au unul.


Și uite așa de azi dăm pagina și începem un nou capitol al poveștii noastre franțuzești, un nou capitol al vieții, numit generic Amboise. Un capitol despre care habar n-avem ce va aduce, dar sperăm că va fi numai de bine. 

Nu știu despre voi, dar eu cred că sunt locuri și oameni pe care atunci când îi vezi prima dată știi. Știi că sunt pentru tine, iar tu pentru ei. Și mai cred în anumite coincidențe, numite destin, în situații spre care ajungem așa, pur și simplu, fără să plănuim, dar care  în final ni se potrivesc ca o mănușă. Spun asta pentru că uneori mi se pare imprevizibilă viața și pe unde ne poartă ea. Pe unde nici nu bănuim. Mă gândesc și mi se pare ciudat că locul asta al nostru în care să trăim cu drag se află atât de departe de locurile de baștină, pe un tărâm aparent străin, tocmai aici, la umbra castelelor Loarei. Cine ar fi crezut? Nimeni, sau cel puțin eu nici atât. 

Dar uite că de azi înainte îngroș și eu rândurile celor care privesc castelul Amboise zi de zi pe fereastră, iar în momentele de liniște aud Loara cum își duce indolentă apele tulburi la vale, exact prin spatele curții mele. Acum chiar că locuiesc la malul Loarei!
© Blogul Larisei · THEME BY WATDESIGNEXPRESS