Postari din categoria FOTOGRAFIE
Nu există, firește, un traseu tematic al cireșilor înfloriti din Tours. Nici nu ar fi prea mulți de văzut, cireșii nu-s chiar vedete la malurile Loarei, dar îi întâlnim din loc în loc, spectaculoși precum îi știm, înfrumusețând orașul. Fiindcă am avut câteva chestiuni de rezolvat în Tours, am profitat de una dintre puținele zile însorite și, chiar dacă temperaturile nu erau chiar potrivite unui sfârșit de martie, împreună cu Erika am pornit în  căutarea cireșilor. Știam pe unde le găsesc, nu degeaba am bătut orașul acesta la pas ani la rândul, vrând să descopăr tot, să nu-mi scape nimic. Anul acesta am mers la sigur. Ba chiar îi urmăream de ceva vreme, întâmplator sau intenționat, în drumurile mele de zi cu zi, astfel că i-am prins în apogeul înfloririi, o adevărată bucurie pentru ochi și suflet, mai ales că primavara aceasta este ceva mai rece și la noi în Touraine. Nu ninge, dar față de anii trecuți temperaturile sunt mult mai scăzute. Tocmai de aceea și startul vegetației este mai întârziat, doar soiurile timpurii și rezistente de cireși sunt înflorite momentan, pe restul le vom admira mai târziu.

Uitându-mă, întâmplator, pe niște poze mai vechi am văzut că acum patru ani pe vremea aceasta inflorisera deja cireșii în Tours. Ce frumos, ce bucurie a fost atunci să-i pozez, țin minte. Umblam prin oraș cu aparatul într-o mâna și cu lesa lui Azorel în cealaltă cu nesaț, vrând parcă să descopăr tot, să nu-mi scape nimic. E drept, dacă stau bine să mă gândesc, primăvara de atunci a fost una timpurie din toate punctele de vedere, a venit peste noi din februarie cu soare, temperaturi ridicate și vreme numai bună pentru plimbări. Zâmbesc când retraiesc amintirile ieșirilor de atunci, ele par uneori rupte dintr-o altă viață, una ceva mai lipsită de griji și fără prea multe responsabilități. Însă  traiul nostru își urmează cursul firesc, unele lucruri se schimbă altele rămân la fel, ne adaptam, ne transformam, iar astăzi cu Erika demână descoperim, învățam sa întâmpinam noi provocări, scriind astfel un capitol nou, special și interesant, al vieții noastre împreună.

Vă fac o mărturisire. Pe parcursul tuturor periplurilor mele, cu treabă sau de plăcere, cu trenul sau cu mașina, pe vreme însorită, dar mai ales mohorâtă, îmi place să admir Valea Loarei dincolo de cărările bătute ce duc puzderia de turiști spre celebrele-i obiective. Îmi place adesea să las provincia istorică Touraine, această zonă în care locuiesc, să mi se dezvăluie in  simplitatea ei, iar eu sa-i descopăr treptat, din mers, cele mai nebănuite cotloane. Câmpuri valonate și ferme vechi de secole, șosele ce șerpuiesc printre ele conducându-te nu-știu-unde, conace necunoscute, case săpate în falezele stâncoase, mori de vânt, lacuri ascunse și desigur Loara, stăpâna absolută a ținutului, locuri nepretențioase, dar profunde, ce mi-au revelat în acești ani o Vale Loarei pe care nici un turist nu are șansa să o cunoască vreodată. 

valea loarei franta


Astăzi, 7 februarie 2018, a nins în Touraine. Și nu așa, fleșcăit, ci ninsoare adevărată, cu fulgi mari ce s-au așternut pe iarba noastră verde într-un strat ce a rămas intact o zi întreagă. Țara și mai ales capitala sunt, firește, paralizate, chiar dacă stratul de zăpadă nu este mai mare de câțiva centimetri. Trenurile circulă cu întârziere, poșta se mișcă cu greu, ce mai, zici că a venit apocalipsa😂.  

Ninsoarea este un fenomen foarte rar la noi in Touraine, de-a dreptul fantastic, ultima pe care am văzut-o a fost acum șase ani, chiar în centrul orașului Tours. Mare minune și-atunci, pentru că dacă la țară mai există speranță, în centrul orașului slabe șanse să vezi. Drept urmare zilele acestea în care ninge trebuie cumva marcate într-un fel, oprită orice altă activitate și ieșit afară pentru a profita de covorul alb. Repede, cât mai repede, nu are să dureze prea mult. Fiindcă temperaturile nu o ajută sa rămână, la noi zăpada dispare rapid, de zici că nici nu a fost, lăsându-ne pe noi, locuitorii din Touraine, cu un gust amar, acela al întoarcerii la iarna noastră obișnuită, atât de gri și de ploioasă.

Noiembrie este o lună plină de contraste în micuțul meu orășel de la malul Loarei. Culori încântătoare dar zile prea scurte să le admir, străzi neumblate dar vreme grea și mohorâtă să le bat la pas precum aș vrea, lumină atât de plăcută dar peisaje mult prea însingurate de învăluit. Cu toate acestea, noiembrie este una puținele luni când orașul este al nostru, al localnicilor. Nimeni nu vizitează Valea Loarei în noiembrie, așa că după ce forfota turiștilor s-a potolit, străzile par neobișnuit de pustii. În noiembrie orășelul se cufundă într-o liniște stranie, aproape apăsătoare, până ce vânzoleala începe din nou, odată cu luna decembrie și sărbătorile de iarnă. 




Ador orașul Tours. Să merg, să-l revăd, să îi bat străduțele la pas. Este un oraș viu, șic, exact pe placul meu și chiar dacă nu mai locuiesc în centrul său, pe străduța îngustă din cartierul Prébandes, revin cu drag ori de câte ori am ocazia. Față de Tours simt un atașament aparte, mă cheamă și m-atrage necontenit, ca un oraș de suflet. Orașul copilăriei mele franțuzești, v-am zis. 


Dacă anul trecut nu prea am profitat de toamnă decât în curte, anul acesta încerc să recuperez, astfel ori de câte ori am ocazia ies cu Erika la plimbare prin micuțul nostru orășel. Pisica, cum o alint eu, adoră plimbările. E curioasă, e atentă la tot ce se întâmplă, se uită, caută cu privirea să descopere lumea asta mare din jur. Eu pe partea cealaltă, împing căruciorul și îmi clătesc mințile, să stai zilnic cu un copil de 10 luni nu-i chiar treabă ușoară precum pare, mai ales cu un copil hiperactiv care nu stă locului o clipă, ca Erika. 


Iată-ne și în a doua zi de noiembrie, încă o lună și va fi iarnă de-a binelea. Anul acesta n-am mai petrecut de Halloween, copiii n-au mai sunat la ușă și nici n-am cioplit dovleac deși intenționam inițial. Toamna asta cu totul a fost una ceva mai atipică pentru mine, în special ultima lună pe care mi-am petrecut-o numai lângă casă, ieșirile rezumându-se doar la o gură de aer proaspăt pe terasă sau plimbări prin grădină, bine că am o curte mare cel puțin. N-a fost chiar așa de groaznic precum sună sau precum mi-am imaginat că o să fie, n-a fost desigur nici ideal, dar asta este situația, mă bucur totuși că sunt acasă, că suntem sănătoase amândouă și mai ales că stau bine cu mintea, n-am luat-o încă (total) pe arătură. Mult a fost puțin a rămas, dar recunosc că tare m-ar fi încântat câteva ieșiri de toamnă prin regiune și mai cu seamă pe la vreun castel. N-au fost să fie până acum, poate că de aceea mă simt ușor nostalgică în ultima vreme și mă gândesc cu drag la episoade din trecut, unele mai apropiate, ca plajele din Corsica, altele îndepărtate și de-a dreptul bizare, ca merdenelele uleioase și bune de la patiseria ascunsă pe șoseaua Iancului, habar nu am cum și de unde apar, schimbările astea hormonale probabil, bată-le vina! Însă cel mai adesea mi-e dor de orășelul meu Tours, ce aș mai fi bătut străduțele lui în lung și-n lat dacă aș fi avut dezlegare de la medic. Mă gândesc cu jind la o bere, fie ea și fără alcool și la o masă bună în centrul istoric, ori la o sesiune de shopping prin paradisul magazinelor de pe rue Nationale, dar mai ales la draga mea grădină Prébandes și la ce tablou inedit de toamnă trebuie să înfățișeze ea acum, la început de noiembrie. 


Frig domn'le pe aici pe la noi! O primăvară atât de mizerabilă și rece ca asta nu cred să fi avut până acum. E drept că a început să se încălzească de vreo săptămână, dar nu suficient cât să simți că e primăvară de-a binelea. Tocmai de aceea și natura e parcă în stand-by, copacii înfrunzesc în reluare, florile scot o petală pe săptămână, iar răsadurile mele din sere am vaga impresie că nu evoluează deloc. În fiecare zi dau câte o tură prin gadină să văd ce a mai apărut și de fiecare dată mă întorc ușor dezamăgită, natura încă dormitează silențios.


 ... de la mine din curte :) 
  
Am o mulțime de zambile și narcise în curte, trebuie să recunosc. Nu eu le-am plantat pe toate, ci le-am găsit aici când m-am mutat, foștii proprietari ne-au anunțat dinainte că sunt, ba chiar ne-au arătat și unde. M-am bucurat desigur, dar bucuria a fost și mai mare în primăvara ce a urmat mutării, când le-am văzut scoțând capul din pământ. Le urmăream aproape zilnic, cu fiecare centimetru cu care creșteau, fascinată de acest miracol al naturii, de parcă până atunci locuisem într-o peșteră și nu știusem ce înseamnă de fapt primăvară. Când au înflorit a fost sărbătoare, o adevărată bucurie pentru ochi și suflet, parcă nici nu mai vream să plec din grădină. 

Anul acesta sunt mai multe un pic ca număr, dar mai puține flori, probabil datorită faptului că au ieșit devreme, păcălite de iarna blândă. Astă toamnă nu m-am putut abține și am mai plantat câțiva bulbi de zambile colorate. Din păcate am ajuns cam târziu la magazin și culorile deosebite se epuizaseră, tot cu zambile roz și albastre m-am pricopsit. Sunt faine și ele, nu zic nu, dar am văzut niște culori de-a dreptul fascinante: mov, galben, roșu-sânge, piersică, etc, din care sper să apuc la toamnă. În plus, anul acesta ne bucurăm de ele mai devreme decât în mod obișnuit, la momentul când anul trecut abia ieșeau, astăzi sunt toate deja înflorite. Narcisele ca narcisele, însă pafumul zambilelor este de-a dreptul amețitor. Ca să vă zic drept, zamblilele îmi miros mie a primăvară. Vouă nu?


După ce sâmbătă am avut musafiri de s-a lăsat cu ciorbă și sarmale într-o sindrofie româno-franțuzească, duminică am hotărât să ieșim la plimbare, pentru a arde caloriile de cu seară. N-am fost undeva departe, ci am ieșit din curte și am traversat șoseaua până la vecina din spate, bătrâna Loara, mai ales că se anunța ceva soare, iar noi eram dornici să îl primim așa cum se cuvine. Nu știu dacă și vouă vi se întâmplă la fel, dar zilele astea cu soare de la început de primăvară sunt parcă cele mai apreciate. După o iarnă lungă, destul de mohorâtă, cu zile gri și apăsătoare, orice oră de lumină este parcă o adevărată binecuvântare, zău că aș sta numai afară. Păcat totuși că nu-i și cald, dar decât deloc merge și așa. 


Stăteam la o discuție cu cineva pasionat de fotografie, iar din vorbă în vorbă am ajuns la subiectul sensibil al post-procesării. Persoana respectivă mi-a mărturisit că preferă să nu-și proceseze fotografiile, favorizându-le pe cele naturale, exact ca cele pe film de pe vremuri. Degeaba am ținut eu o pledoarie pentru îndreptarea micilor greșeli tehnice, rezolvarea elementelor inestetice, sau despre transformarea într-o imagine cât mai plăcută. Nu și nu, omul era adeptul fotografiei cât mai autentice, care să surprindă un moment așa cum este el, fără să-l altereze prin diverse metode artificiale. Deși știam lucrul acesta și până atunci, discuția mi-a întărit convingerea că există opinii împărțite în ceea ce privește fotografia, subiectul post-procesării creind încă o mulțime de controverse. De o parte se situează tabăra celor care cred că fotografia trebuie să rămână nealterată, iar de altă parte tabăra celor care consideră că post-procesarea aduce un plus estetic. De regulă ori e albă ori e neagră, foarte rar se situează la mijloc. 




O zi caldă, o zi rece, una însorită, alta mohorâtă, cam așa arată vremea de decembrie la noi în Touraine. Probabil de aceea am și răcit. Nu prea e ea chiar de de iarnă, mai degrabă de toamnă târzie, schimbătoare și enervantă deopotrivă. Incă puțin și vin pe rând Crăciunul, apoi Revelionul și odată cu ele se încheie și acest an, 2015, care habar nu am când a trecut. N-a fost un an chiar rău, n-a fost nici foarte bun, să vedem ce va aduce 2016.


Fix cu un an în urmă dădeam Tours pe Amboise. De fapt pe 12 am semnat actele, ne-am mutat pe 13, dar cam tot aia este. A fost o schimbare într-adevăr, dar acum îmi dau seama că nu am perceput-o ca pe una enormă, am rămas tot aici în zonă, nu m-am mutat prea departe de locurile și persoanele cunoscute, ca atunci când, cu patru ani și jumate în urmă de exemplu, am schimbat țara. Nu-mi pare rău, desigur, pentru pasul făcut, a fost o decizie venită din inimă, cu greu m-aș mai vedea astăzi mutată înapoi, în micuțul apartament de bloc. Viața la curte are avantajele ei, precum spațiul mult mai mare de locuit, grădina și beneficiile ei, liniștea și independența, dar și câteva dezavantaje pe care le presupune în general o casă a ta, gen diverse lucrări, amenajări și reparații. In fine, nu o să intru în detalii, fiecare cu preferințele și prioritățile lui, noi sigur nu vom duce lipsă de preocupări pe termen îndelungat.
Mă gândeam de curând, in timp ce "lucram" la pozele din Corsica, pe care nici în ziua de azi nu le-am terminat de sortat și editat, că nici nu mai știu când m-am apucat cu adevărat de fotografiat, dar cred că cred că a fost odată cu primele ture pe munte. Cu atatea peisaje frumoase în jur prin Carpați nu are cum să nu-ți vină pofta să le imortalizezi, așa că prin 2006 am purces rapid la cumpărarea unei "săpuniere", care, deși destul de înapoiată față de aparatul actual, cred că a fost cea care m-a făcut să îndrăgesc și să îmi doresc să perseverez cu această frumoasă activitate de timp liber. De atunci am schimbat mai multe aparate foto, mai mari mai mici, mai performante sau nu, mai moderne sau puțin... Am exersat, am fotografiat, am descoperit unghiuri, am tras cu ochiul la alții, am citit, m-am documentat ajungând într-un final să mă aleg cu una dintre cele mai plăcute pasiuni: fotografia.


Deși, fără să mă laud, de la primele fotografii și până astăzi am avansat considerabil, nu mă cred nici astăzi vreun mare fotograf. Să fac poze, în călătorii sau pe lângă casă, este pentru mine doar un hobby și atât îmi doresc să rămână, chiar dacă am avut momente când am cochetat cu ideea de a visa la mai mult. Nu știu exact dacă fac poze grozave, dar știu că nu fac nici poze rele și îmi dau seama că cei patru ani în Franța m-au ajutat destul de mult, atât prin timpul liber pe care mi l-au oferit, cât și prin peisajele pitorești care mă înconjoară zilnic. Cred că în ăștia patru ani am fotografiat regiunea mea pe toate părțile, strângând mii de fotografii. Despre orașul Tours nici nu mai zic, nu știu dacă altcineva l-a imortalizat vreodată cu atât nesaț. Exercițiul m-a ajutat cel mai mult, probabil că și aparatul actual, destul de performant, însă  pe lângă acestea, recunosc, am mai și citit diverse cărți, m-am documentat pe internet, am fost atentă cum fac alții, învatând câte ceva despre compoziție, tehnică și editare în fotografie.  

Au fost multe zile când ieșeam pur și simplu la fotografiat, în oraș sau prin împrejurimi. Era, încă mai este, felul meu de a mă relaxa, de a mă destinde, de a face ceva pentru mine fără să aștept ceva în schimb. Rareori plecam de acasă fără aparatul foto, în vacanțe nici nu se punea problema, în ciuda greutății îl căram cu mine peste tot, pe munți, pe plaje, prin orașe și chiar la restaurante, spre amuzamentul ospătarilor. Si totuși în ultima vreme s-a schimbat ceva.... Deși n-aș putea spune că pasiunea a scăzut în intensitate, în ultimul an am fotografiat mult mai puțin, ba chiar au fost momente, chiar și în vacanțe, când am simțit că vreau să las aparatul acasă. In schimb, a câștigat teren... telefonul.  

Mult mai comode și la îndemână, pozele făcute cu telefonul au devenit, în ultima vreme, aproape un obicei. Fie că e vorba de controversatele selfie, sau pur și simplu de poze obișnuite, cu noi sau cu peisajul din jur, eu cred că genul ăsta de fotografie, aparent amatoare și poate enervantă pentru unii, are farmecul ei. In primul rând, să recunoaștem, este mult mai confortabilă, oricum telefonul îl avem mereu în geantă, ca să nu mai vorbim de faptul că producătorii au dezvoltat în ultimii ani camere foto din ce în ce mai performante. Apoi, este vorba și despre  faptul că totul devine mai simplu pe telefon, nu mai trebuie să-mi bat capul cu expuneri, ISO, sau încadrări, fotografia devenind ceva fără pretenții. De fapt cred că asta este partea care îmi place cel mai mult la fotografia făcută cu telefonul: simplitatea, faptul că imortalizează un moment neartificial, firesc, natural... 

Uitându-mă, spre exemplu, la pozele ultimei călătorii în Corsica, am constatat câteva lucruri surprinzătoare. In primul rând, există mult mai multe poze cu telefonul față de alte călătorii. In al doilea rând, mai toate pozele cu noi sunt cu telefonul. Uimitor este că exact acestea îmi sunt cele mai dragi, de parcă ar reprezenta, cumva, fără nici o urmă de formalitate, esența vacanței noastre cosicane. Parcă am fi chiar noi acolo, exact așa cum suntem zi de zi, spontani, normali, obișnuiți. Sunt în acele poze momente, experiențe, stări, pe care pozele oficiale, cele făcute cu aparatul, mult mai bune, firește, mai rânduite și dichisite, parcă nu le cuprind. Așa că pe undeva încep să înțeleg de ce fotografia cu telefonul câștigă popularitate, de ce mulți oameni optează pentru ea, poate uneori fără să-și dea seama.


Voi ce părere aveți? Cu telefonul, cu aparatul, un selfie din când în când :))?

sursa foto 1
Nu știu când a trecut luna august. Parcă ieri mă plimbam cu mama prin Paris și iată că ieri am condus-o la aeroport :(. De fapt ce vorbesc eu aici, mă tot întreb când a trecut vara asta, tot parcă ieri mergeam să văd tradafirii la Chedigny și era 31 mai. Mă știți, îmi place toamna, însă nu pot să nu fiu un pic melancolică când se termină anotimpul cald, mai ales că lunile ce vin presupun pentru mine ceva mai multe...hm, să zicem provocări.
 
A fost o vară frumoasă, chiar dacă nu am plecat nicăieri prea departe de casa. N-a fost bai, am avut o mulțime de activități faine aici regiune, plimbări, spectacole, ieșiri în oraș, piscină, bicicletă, întâlniri cu prietenii, mai ales că vremea a fost foarte prietenoasă cu noi, locuitorii din Touraine. Ne-am bucurat de grădină, fiindcă după cum știți a fost primul nostru an la curte, de lenevit pe terasă până noaptea târziu, dar mai ales ne-am desfătat săptămânal aproape de fripturi apetisante la grătar.
 
Sper că și voi ați avut o vară frumoasă, că v-ați bronzat, că ați petrecut mai mult timp în natură, că v-ați relaxat și v-ați întors pe la lucru cu forțe proaspete. Sau poate că urmează să plecați acum, la sfârșit de vară, pentru că -nu-i așa?- și luna septembrie este una bună de c
ălătorii ;). Mai multe nu prea am ce să vă spun deocamdată, dar vă las cu câteva poze "capturate" zilele trecute prin Amboise.

Biserica Saint Florentin, construită la cererea regelui Louis al XI-lea că biserică a castelului Amboise, în 1484. 

Pentru că săptămânile trecute a fost foarte cald chiar și seara, după ora 19, mi-am scos tableta afară pentru conversații cu mama pe skipe de pe terasa casei. Într-una din seri, în toiul discuției, de după digul ce mă desparte de bătrânul fluviu încep să răsune acorduri de muzică renascentistă. N-a fost chiar o surpriză, doar locuiesc vis-a-vis de castelul Amboise, se mai întâmplă din astea. M-am gândit că probabil este vreo festivitate la curte, nimic ieșit din comun, nu-mi părea rău decât pentru că nu știam despre ce e vorba să mă fi dus și eu. Însă nu se întâmplă nimic la castel, mi-am dat seama de asta aruncând o privire spre fundu' curți, de unde tocmai se ridica un... balon.



În ultimele săptămâni a fost vară adevărată aici în Touraine, astfel că natura a explodat de-a binelea, spre bucuria noastră. Am putut în sfârșit să profităm și să petrecem cât mai mult timp afară, să lâncezim la soare, aruncăm doi trei cărbuni sub grătar, încropind câteva prânzuri pe cinste. Da' ce credeți că lucrurile frumoase durează mult? Nici vorbă. Începând cu weekendul acesta se întorc ploile și vremea rece, așa că soarele nu va rămâne decât o amintire, cel puțin pentru o perioadă. E bine pentru grădină, că deja mă plictisisem să ud în fiecare seară, dar nu și pentru noi că tare ne mai plăcea vremea asta atipică de vară. Eh, dar dacă vara nu vrea să rămână pe la noi, prin Touraine, ce-ar fi să fugim și noi după ea spre tărâmuri mai calde?!

Hristos a Înviat! 

Sper că ați petrecut sărbători agreabile, că ați mâncat echilibrat și că v-ați bucurat la maxim alături de cei dragi vouă. Mai sper că pe oriunde ați fost ați avut vreme splendidă, așa cum a fost în ultima săptămână în Touraine și că ați trăit din plin instalarea primăverii care s-a cam lăsat așteptat anul acesta, dar pe care n-ai cum să nu o adori. În ceea ce mă privește, cred că niciodată n-am trăit mai intens acest anotimp ca anul acesta. Mă bucur ca un copil de fiecare moment la curte, de fiecare floare, de fiecare frunză, de parcă locuitul la bloc a fost un fel de închisoare. Ba chiar mai ies și cu aparatul foto să nu cumva să treacă vreun "eveniment" fără să-l imortalizez cum trebuie.  
Săptămâna trecută vremea a fost destul de prietenoasă pe la noi prin Touraine, răsfățându-ne cu temperaturi de până la 20°C. Așa că, dacă primăvara începuse să ne dea târcoale, ne-am apucat de treburi prin grădină, vă închipuiți probabil (sau nu!) de când tot pândeam momentul ăsta. Nu știu dacă în viitor voi mai fi tot atât de nerăbdătoare de schimbarea anotimpurilor, dar acum, că este primul an la curte, mă simt de parcă aș deborda de entuziasm. Așa că stau cu ochii pe grădină ca pe butelie, să nu-mi scape absolut nimic din ce se întâmplă acolo.



2014: fuse și se duse

in , , , by Larisa, decembrie 31, 2014
Nu prea obișnuiesc să fac bilanțuri, dar pentru mine, 2014 a început cum nu se poate mai bine, la Gietaz en Aravis, un sătuc pierdut din Alpii Francezi, de care n-a auzit nici naiba. A fost o vacanță de ianuarie cu multe drumeții, zăpadă din belșug, mâncare savuroasă și vinuri alese, într-un cuvânt vacanța ideală pentru mine. Nici măcar Revelionul n-a reușit să ne strice planurile de urcat și coborât poteci: la 1 noaptea în prima zi din an dormeam buștean, ca dimineața să ne punem rachetele în picioare și să să o luăm la pas.



© Blogul Larisei · THEME BY WATDESIGNEXPRESS