Postari din categoria TIMP LIBER

Când eram copil, toată lumea avea la noi la țară în curte cel puțin un nuc. Noi aveam chiar mai mulți, atât în curte cât și la poartă. Sub nuc se desfășura adesea toată activitatea zilnică. Bătătura oamenilor era la urmbra de nuc. Acolo se gătea, acolo se mânca, acolo se odihnea. De nuc se agățau unelte, de nuc se rezemau obiecte. Cu infuzie de frunze de nuc ne clăteam părul. Toamna îl băteam și adunam de pe jos nucile căzute în saci, pe care îi depozitam peste iarnă. Nu duceam lipsă de nuci niciodată și nici nu mă minunam ca acum de prețul lor. Nici nu știam că nucile au un preț. Nici vorbă aici în Touraine de nuci sau alți arbori mari lângă case. Vântul bate des, uneori foarte tare, iar un copac așa mare poate fi periculos pentru case. Dar umbra nucului... umbra nucului era grozavă vara. Răcoroasă, întinsă, aerisită... o bucurie. Am regăsit-o de curând pe malul lacului Varenne-sous-Chandon, lângă Amboise și mi-am petrecut o duminică întreagă sub ea. Am stat, ne-am jucat, am mâncat, ba chiar am ațipit. A fost foarte plăcut. Și am mâncat și nuci.

Amboise valea loarei Varenne-sous-Chandon

Una dintre cele mai plăcute ieșiri pentru adulții cu copii pe perioada verii la noi în Touraine este cea la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon. Lulu Parc este un parc foarte drăguț de atracții și distracții pentru copii, în timp ce Guinguette de Rochecorbon este un restaurant rustic foarte fain, așezat pe malul Loarei. Situate unul lângă altul, între Tours și Amboise, la Rochecorbon, la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon distracția este garantată pentru copii, care nu se mai dau duși din parc, dar și pentru adulți, masa la această "guinguette" fiind o plăcere nu doar pentru bucatele servite, dar mai ales pentru decor și atmosferă. Iar acum că v-am spus, să va povestesc mai pe larg și despre Lulu Parc, căci despre restaurantele "guinguette", inclusiv cel de la Rochecorbon, preferatul meu, v-am povestit data trecută. Însă mai înainte vreau să vă zic despre cum s-au schimbat plimbările noastre prin Touraine de când cu copiii... 
  

Erika a terminat vinerea trecută grupa mica, primul ei an de grădiniță. Ca oricărui părinte, nu-mi vine a crede. Când a crescut gemotocul pe care îl plimbam noaptea prin casă pentru că nu voia să doarmă? Unde s-au scurs zilele când ieșeam la plimbare în căruțul grena? Când oare Erika noastră s-a transformat din bebeluș în fetița care este acum? Fetița brunetă cu ochi pătrunzători, sensibilă și uimitor înțelegătoare, cu care poți avea o discuție aproape la fel ca și cu un om mare? Desigur că timpul a trecut prea repede de parcă nici nu l-am observat. Și cu toate acestea, unde au încăput atâtea schimbări în toți acești 3 ani și jumătate? Schimbările ei, schimbările mele, ale noastre ale tuturor. Dacă stau bine să mă gândesc, aș putea trage o linie foarte bine definită între viață de dinainte de copii și cea de după aceștia, căci este clar că multe nu mai sunt la fel. Nu este neapătat vorba despre noi, căci noi pe undeva am rămas tot aceeași, cu plăcerile și visurile noastre cu tot. Dar simțirile, trăirile, preocupările și mai ales organizarea vieții de zi cu zi sunt total diferite. Părințeala este, cel puțin pentru mine, o experiență copleșitoare, ca nicio alta trăită până acum. Provocatoare în fiecare moment, îmi forțează fără încetare limitele să dau tot ce este mai bun din mine. Ca o călătorie inedită, îndrăzneată și intensă, cea mai aventuroasă dintre toate.  
  

Un pic de normalitate

in , , by Larisa, iunie 24, 2020
Parcă nici nu-mi vine să cred că a trecut mai bine de jumătate din anul acesta. Și ce an! Un an de pomină, anul care ne-a adus pandemia aceasta ce ne chinuie de luni bune. Nici nu știu când au trecut aceste șase luni, căci parcă mai ieri era încă iarnă. Dar totul s-a derulat pe repede înainte și am ajuns rapid să încheiem și luna iunie. Și totuși câte schimbări nu s-au petrecut în toată această perioadă. În noi și în tot ceea ce ne înconjoară. A fost izolarea, cu bune și cu rele. Am fost noi între noi, rupți brusc de tot ce ni se părea cuvenit și normal. A fost teamă, îngrijorare, deznădejde, cu separări, limitări și multe bariere. Am înțeles, ne-am adaptat. Poate că pandemia a produs și lucruri bune, momente cu noi și pentru noi, deprinderi sau obiceiui pe care nu le-am fi însușit altfel. Am făcut lucruri frumoase împreună, am învățat să fim unii pentru alții, să ne tolerăm, să ne acceptăm, să ne îndrăgim poate mai mult. A fost ce-a fost, a trecut să sperăm, să învățam din experiență și să prețuim ce avem. Căci ce bine e acum cu un pic de normalitate! 

Amboise Valea Loarei Franta

Revenim încet la normal...

in , , by Larisa, iunie 02, 2020
Ne-am “deconfinat” aici pe 11 mai, deja avem mai multe săptămani de libertate. Începând de astăzi, 2 iunie, ne “deconfinam” și mai mult, trecem la etapa următoare, ca și voi majoritatea presupun. Vorba vine libertate, căci starea de urgentă a rămas, purtăm măsti, păstram distantă, doar că măsurile s-au mai relaxat. În traducere, putem umbla și face mai multe fără a da prea multe explicații. S-au redeschis școlile, magazinele, majoritatea și-a reluat munca, chiar și unele obiective turistice s-au redeschis, nu toate, iar de astăzi și restaurantele, hotelurile, campingurile, parcurile și multe altele. Ne îndreptăm, cred eu, în direcția bună. Rămanem vigilenți, firește, dar mergem cu pași mici spre normalitatea aceea de dinainte de 16 martie.  
  

Ne place să petrecem cât mai mult timp în natură, v-am mai zis. Nu contează unde, pe munte, pe tărmul mării, pe dealuri, prin vii sau prin lanuri de porumb, în curte, activitătile în aer liber, mie personal cel puțin, îmi eliberează mintea și îmi dau o stare de echilibru și de confort interior pe care nici o altă activitate nu reușește să mi-le ofere. Mă relaxează, mă umplu spiritual, îmi fac gândurile să zboare departe. Afară, în aer liber, mă descătusez de orice tensiune sau stres, mă incărc pozitiv, devin mai destinsă și mai zen. N-aș putea, zău, să trăiesc o viață cu fundu’ numai în mașină sau la televizor, fără mers pe jos, mișcare și aer curat, la fel cum nu aș putea nici respira transpirația celorlalți într-o sală de sport. E drept că de multe ori ies afară mai mult prin oraș, însă avantajul de a locui într-un oraș mic este că natura este la tot pasul, chiar și în mijlocul lui. La Amboise nu-s prea multe betoane, e ceva piatră și lemn, în rest păduri, câmpuri și Loara cu malurile ei sălbatice chiar peste drum de casă. În plus, trăiesc la curte, ceea ce îmi permite să ies, să mă mișc și să respir ori de câte ori simt nevoia. Nu-mi impun și nici nu-mi propun vreodată să ies afară. Pentru că așa e bine, pentru că așa trebuie, pentru că așa face unul și altul. O fac natural, atunci când simt, indiferent de vreme și de circumstanțe, timpul petrecut în natură reprezintă pentru mine un stil de viață. Nu contează nici dacă plouă sau ninge, o haină mai groasă sau o umbrelă și-am rezolvat problema. 
  

Din gradina adunate

in , , , by Larisa, aprilie 29, 2018
Voiam să scriu ceva despre primăvara din grădină acum câteva săptămani, însă timpul și cheful de scris m-au ocolit, se pare, în ultima vreme. Temperaturile au fost nesperat de ridicate, cu adevărat de vară. S-a mai răcit ce-i drept în ultimele zile, dar e incă bine, vreme numai bună pentru un sfârșit de aprilie, o bucurie de ieșit la plimbare și, firește, de stat în grădină. Pentru că de cum vine primăvara ne mutăm în grădină, cel puțin în weekenduri. Grădinărit, mici lucrări, sau mari, după caz, bunătăti pe grătar, musafiri uneori, mese sau mici aperitive pe terasă. Cât despre Erika, adoră să descopere curtea, să alerge, dar mai ales să se joace în bacul cu nisip, proaspăt achiziționat. Anul acesta ne-am lansat în lucrări de amenajare importante pe care le aveam în minte de ceva vreme, dar pe care le-am amânat în ultimii doi ani. Incă nu le-am terminat, dar o luăm încet încet, Parisul nu a fost ridicat într-o zi, după cum spun vecinii mei. Mai trebuie să ne bucurăm și de viață între timp. 
  

Scriam de curând că în ultimul timp nu prea am mai citit, nici nu am mai vizionat filme, doar episoade răzlețe din diverse seriale, pe telefon, după ce Erika adoarme. Nu mă uit la episoade grămadă întrucât nu am timp, ca să fiu în formă bună a doua zi am nevoie sa  mă culc devreme. Dar un episod pe seara merge numai bine, de preferat dintr-un serial lejer și captivant. Poate că par superficială, dar serialele greoaie, care mă solicită prea mult, ori cele violente, le dau la o parte din start, am nevoie de ceva care sa ma  destindă, nu care sa ma obosească. Astfel, frunzărind Netflix-ul, am dat de curând peste Iubirile Croitoresei, un serial taman potrivit. Dar înainte de serial fusese cartea...




Lucrul pe care îl apreciez cel mai mult la orașul în care locuiesc este că, fiind mic, natura este peste tot, chiar și în mijlocul lui. Astfel, nu trebuie să plec prea departe să ma bucur de un colț de iarbă, de un deal verde, de o potecă printre copaci, sau de apele unui rau. Toate se găsesc în centru la Amboise. Toamna trecută m-am plimbat foarte mult cu Erika prin Amboise. De fapt nu numai toamna trecută, sunt într-o continuă descoperire a orașului de când m-am mutat în el, tocmai ce se făcură trei ani. Îmi place Amboise, în orice anotimp si pe orice fel de vreme. Mă fascinează și ma încântă de fiecare dată, vara cu mulțimea turiștilor ce însuflețesc centrul, toamna cu nuanțele arămii ce învăluiesc malurile Loarei, chiar și iarna cu străzile tăcute și apăsătoare. Iar primăvara... Primavara este o renaștere la Amboise. Primavara orașul se trezește la viață, se înnoiește, se înviorează, înflorește, luând-o parcă de la capăt într-un nou sezon.


Nu există, firește, un traseu tematic al cireșilor înfloriti din Tours. Nici nu ar fi prea mulți de văzut, cireșii nu-s chiar vedete la malurile Loarei, dar îi întâlnim din loc în loc, spectaculoși precum îi știm, înfrumusețând orașul. Fiindcă am avut câteva chestiuni de rezolvat în Tours, am profitat de una dintre puținele zile însorite și, chiar dacă temperaturile nu erau chiar potrivite unui sfârșit de martie, împreună cu Erika am pornit în  căutarea cireșilor. Știam pe unde le găsesc, nu degeaba am bătut orașul acesta la pas ani la rândul, vrând să descopăr tot, să nu-mi scape nimic. Anul acesta am mers la sigur. Ba chiar îi urmăream de ceva vreme, întâmplator sau intenționat, în drumurile mele de zi cu zi, astfel că i-am prins în apogeul înfloririi, o adevărată bucurie pentru ochi și suflet, mai ales că primavara aceasta este ceva mai rece și la noi în Touraine. Nu ninge, dar față de anii trecuți temperaturile sunt mult mai scăzute. Tocmai de aceea și startul vegetației este mai întârziat, doar soiurile timpurii și rezistente de cireși sunt înflorite momentan, pe restul le vom admira mai târziu.

De multă vreme aveam poftă de o plimbare cu Erika prin Amboise, dar nu una oarecare doar prin centru, ci din aceea lungă și obositoare, sus pe deal, prin părțile neumblate ale orașului și obligatoriu cu cât mai puține haine pe noi. Și cum săptămâna aceasta vremea a fost numai bună, am zis să punem planul în aplicare și să pornim amândouă pe urmele troglodiţilor de la noi din oraș. Troglodiţii mi se par o adevărată curiozitate a Văii Loarei, un mod de viață ancestral ce face parte din istoria și moștenirea acestei regiuni. Patrimoniul trogloditic de pe malurile Loarei este abundent și variat, tocmai de aceea mi-am propus ca anul acesta să-i acord mai multă atenție. Mi-am programat mai multe vizite și experiențe troglo, acum să vedem câte reușesc să desăvârșesc. Dar și dacă nu reușesc multe nu e bai, nu părăsim prea curând Touraine. Am început cu o incursiune pe urmele troglodiţilor din Amboise, oraș bogat in astfel de habitate, ar fi fost și păcat să nu o fac, doar se găsesc aici, chiar sub nasul meu. 


Sfârșitul săptămânii ce tocmai s-a încheiat ne-a găsit pe toți patru în grădină. Bine, pe Azorel mai puțin, e hoț și s-a mai furișat în casă. După o iarnă lungă si destul de anevoioasă anul acesta, cu vreme mohorâtă bună pentru orice altceva mai puțin pentru ieșit afară, weekendul acesta a venit ca o eliberare, o evadare in natură, o adevărată îmbătare cu aer curat. Curtea ne aștepta într-o stare cam deplorabilă, strigând parcă să o primenim un pic. Așa ca ne-am mobilizat, am mai curățat și aranjat una-alta. A fost minunat, mai ales că vremea in Touraine s-a încălzit considerabil și -șoc!- nu a plouat aproape deloc! Ne-am bucurat de primele flori, de iarba verde, de mirosul inconfundabil de pământ proaspăt ieșit din iarnă (Erika și de gustul lui, dar eh, trece și etapa asta!), de mișcare, aer proaspăt și de un hamburger delicios pe final, duminică la prânz.



Uitându-mă, întâmplator, pe niște poze mai vechi am văzut că acum patru ani pe vremea aceasta inflorisera deja cireșii în Tours. Ce frumos, ce bucurie a fost atunci să-i pozez, țin minte. Umblam prin oraș cu aparatul într-o mâna și cu lesa lui Azorel în cealaltă cu nesaț, vrând parcă să descopăr tot, să nu-mi scape nimic. E drept, dacă stau bine să mă gândesc, primăvara de atunci a fost una timpurie din toate punctele de vedere, a venit peste noi din februarie cu soare, temperaturi ridicate și vreme numai bună pentru plimbări. Zâmbesc când retraiesc amintirile ieșirilor de atunci, ele par uneori rupte dintr-o altă viață, una ceva mai lipsită de griji și fără prea multe responsabilități. Însă  traiul nostru își urmează cursul firesc, unele lucruri se schimbă altele rămân la fel, ne adaptam, ne transformam, iar astăzi cu Erika demână descoperim, învățam sa întâmpinam noi provocări, scriind astfel un capitol nou, special și interesant, al vieții noastre împreună.

Astăzi, 7 februarie 2018, a nins în Touraine. Și nu așa, fleșcăit, ci ninsoare adevărată, cu fulgi mari ce s-au așternut pe iarba noastră verde într-un strat ce a rămas intact o zi întreagă. Țara și mai ales capitala sunt, firește, paralizate, chiar dacă stratul de zăpadă nu este mai mare de câțiva centimetri. Trenurile circulă cu întârziere, poșta se mișcă cu greu, ce mai, zici că a venit apocalipsa😂.  

Ninsoarea este un fenomen foarte rar la noi in Touraine, de-a dreptul fantastic, ultima pe care am văzut-o a fost acum șase ani, chiar în centrul orașului Tours. Mare minune și-atunci, pentru că dacă la țară mai există speranță, în centrul orașului slabe șanse să vezi. Drept urmare zilele acestea în care ninge trebuie cumva marcate într-un fel, oprită orice altă activitate și ieșit afară pentru a profita de covorul alb. Repede, cât mai repede, nu are să dureze prea mult. Fiindcă temperaturile nu o ajută sa rămână, la noi zăpada dispare rapid, de zici că nici nu a fost, lăsându-ne pe noi, locuitorii din Touraine, cu un gust amar, acela al întoarcerii la iarna noastră obișnuită, atât de gri și de ploioasă.

Grădina noastră de legume

in , , , by Larisa, ianuarie 31, 2018
Când ne-am cumpărat casa în care locuim, una dintre condițiile pe care doream musai să le îndeplinească era să aibe un teren generos. Potrivit ca suprafată mai de grabă, nici prea mare să ne spetim muncind la el, dar nici prea mic să ne dea impresia că stăm la bloc. Astfel, curtea noastră are o suprafață de 1400 m pătrati, ceea ce nouă ni s-a părut ideal. În plus, casa este asezată taman bine, o parte din teren se desfăsoară în fața ei, destul pentru o mică peluză, o alee și câteva ronduri de flori, iar restul, mult mai întins, în spate, suficient pentru altă peluză, terasă, o livadă (nouă) de pomi fructiferi, o viitoare piscină (ha ha ha, ne râde în nas vremea din Touraine!) și o bucătică înconjurată de borduri, situată în plin soare, pe care noi am transformat-o în grădină de legume. Pentru încă de dinainte să ne mutăm ne-am gândit că nu se poate să stăm la curte fără să avem cel puțin o mică grădină de legume. 

Răsfoind zilele trecute blogul, mi-am dat seama ca nu am mai scris nimic de multă vreme la capitolul filme și cărți. Dar cum as fi putut sa scriu, când lecturile și vizionările mele tind vertiginos spre zero in ultimii aproape 2 ani😂? Ați ghicit, Erika este motivul, cu un copil mic slabe șanse de timp de cărți sau filme, dar nici cu dispoziția nu stau mai bine. In puținul timp liber care-mi rămâne pentru mine, de regula când Erika doarme, prefer sa nu folosesc prea mult creierul din dotare, concentrându-ma astfel pe activități cât mai lejere, gen ascultatul propriilor gânduri, butonatul telefonului sau uitatul pe pereți. Hai ca nu este totuși asa de rău precum pare, de vina a fost și oboseala, însă acum ca Erika doarme toată noaptea și sunt ceva mai odihnita, am început sa mai citesc câte-o pagina...


Gânduri iarnă în Touraine

in , , , , by Larisa, decembrie 13, 2017
Decembrie a sosit la noi în Touraine cu vreme foarte rece și mohorată. Deh, ca de iarnă, doar că fără zăpadă și cu mult vânt. Nici vorbă de ninsoare la malul Loarei, deși prin alte părti ale regiunii a căzut puțină. Oricum nu ne asteptăm la așa un fenomen, zăpada e de domeniul fantasticului prin părtile noastre, chiar dacă, după spusele celor mai vârstnici vecini, nu a fost dintotdeauna așa. Astăzi ninge rar, aproape deloc, iar când se întâmplă este mai degrabă o fleșcăială nenorocită decât zăpadă adevărată și nu ține decât câteva ore, după care se topește într-o mocirlă care ingreunează tot mersul lucrurilor pe-aici. 


Cu destul de multe locuri turistice adaptate copiilor, parcuri de activităti și aventură, trasee cicloturistice și de drumeție, castele de poveste și peisaje pitorești, Valea Loarei este o regiune ideală pentru vacanțele în familie, toată lumea profitând, mici și mari la un loc. Mai multe persoane care urmau să viziteze Valea Loarei și care au ajuns pe blogul meu, m-au întrebat adesea despre locuri unde să mergi cu copiii. Noi deocamdată nu am testat prea multe întrucât Erika este încă mică, insă câteva dintre obiective le-am vizitat și fără să avem copii, ele fiind destul de interesante și pentru adulți. Însă m-am tot gândit și la acest aspect, am fost atentă în periplurile mele prin regiune, m-am documentat și am sintetizat mai jos câteva idei de locuri sau activităti despre care cred eu ca îi vor încânta pe cei mici, dacă plănuiți o vacanță cu ei pe Valea Loarei: 



Noiembrie este o lună plină de contraste în micuțul meu orășel de la malul Loarei. Culori încântătoare dar zile prea scurte să le admir, străzi neumblate dar vreme grea și mohorâtă să le bat la pas precum aș vrea, lumină atât de plăcută dar peisaje mult prea însingurate de învăluit. Cu toate acestea, noiembrie este una puținele luni când orașul este al nostru, al localnicilor. Nimeni nu vizitează Valea Loarei în noiembrie, așa că după ce forfota turiștilor s-a potolit, străzile par neobișnuit de pustii. În noiembrie orășelul se cufundă într-o liniște stranie, aproape apăsătoare, până ce vânzoleala începe din nou, odată cu luna decembrie și sărbătorile de iarnă. 




Ador orașul Tours. Să merg, să-l revăd, să îi bat străduțele la pas. Este un oraș viu, șic, exact pe placul meu și chiar dacă nu mai locuiesc în centrul său, pe străduța îngustă din cartierul Prébandes, revin cu drag ori de câte ori am ocazia. Față de Tours simt un atașament aparte, mă cheamă și m-atrage necontenit, ca un oraș de suflet. Orașul copilăriei mele franțuzești, v-am zis. 


© Blogul Larisei · THEME BY WATDESIGNEXPRESS